Jürgen Brater
Maimuţa din tine
Editura Baroque Books & Arts
Colecţia savoir-vivre; traducere: Mihai Moroiu; ilustraţia copertei: Cristiana Radu.
Cartea aceasta este una ciudată: nu e literatură, deşi textul este literar, nu e carte de sociologie, deşi e cel mai aproape de acest domeniu. Autorul, Jürgen Brater, s-a născut în 1948 şi a absolvit studii de medicină şi stomatologie, iar din 1996 are propriul său cabinet. Conduce cursuri de perfecţionare pentru cadre medicale şi desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică şi publicistică. Titluri apărute: Lexiconul proceselor enigmatice din corp, Generaţia broscuţei, Berea după vin e un chin şi Mai multă putere! Cartea de faţă a apărut în original în 2007, e o paralelă savuroasă şi uluitoare între o maimuţă şi omul de azi şi are drept erou un personaj din Epoca de Piatră, pe nume Ugur. Desigur, o convenţie, pentru că nu avem cum şti ce nume purtau strămoşii noştri. Brater îl însoţeşte pe Ugur , împreună cu familia şi tribul lui ca să descopere ce anume îi impulsiona şi modul de comportament.
„Faptul că noi, oamenii, existăm este o pură întâmplare. Sau, exprimat mai ştiinţific: fiinţarea noastră depinde de evoluţie, ceea ce, în esenţă, înseamnă acelaşi lucru. Deoarece motorul evoluţiei nu este nimic altceva decât întâmplarea – chiar dacă unora le stă ca ghimpele în ochi teoria că noi şi cimpanzeii am proveni din strămoşi comuni (ceea ce, de altfel, nu este deloc una şi aceeaşi cu teza adesea auzită, că străbunii noştri ar fi fost maimuţe). La fel li se pare de nepotrivită imaginea şi celor care ne consideră ţelul sau – formulat pe cât de poetic, pe atât de îngâmfat - încununarea creaţiei. Deşi teoria evoluţiei, aşa cum a fost prezentată de Charles Darwin la mijlocul secolului al XlX-lea în cartea sa Originea speciilor prin selecţie naturală, a fost admisă de naturalişti, de majoritatea filozofilor şi chiar şi de o bună parte dintre teologi, este în continuare greşit înţeleasă, tezele ei sunt în continuare greşit interpretate. Când vorbim despre survival of the fittest, nu înseamnă de fapt supravieţuirea celui mai puternic, după ce îl execută sumar pe cel mai slab, ci a celui mai bine adaptat - care ar putea să fie şi cel mai slab dintre ei. Aşa se face că, pe termen lung, se impune acea fiinţă care se acomodează cel mai bine în condiţiile de mediu respective, pe când cel mai puţin adecvat dispare în termen mai scurt sau mai lung.
Să luăm un exemplu: undeva, într-un loc unde e cald şi grâul creşte pe terenuri de culoare închisă, trăiesc iepuri bruni-roşcaţi. Fiind bine camuflate, rozătoarele cad rareori victimă animalelor de pradă, iar celelalte se pot înmulţi nestingherit. Cu timpul, clima suferă modificări; deceniu de deceniu, sau poate secol de secol, se face tot mai frig, ninge tot mai des, iar zăpada se topeşte tot mai greu. O catastrofă, în ceea ce priveşte iepurii, cât se poate de uşor de observat de la mare distanţă pe un teren de culoare deschisă, mulţi fiind omorâţi şi mâncaţi de vulpi, vulturi şi alte carnivore. Şi atunci, datorită unei distribuţii şi reasamblări aleatorii ale genelor cu prilejul împerecherii a doi iepuri, sau după intervenţia unei mutaţii, schimbare la fel de aleatorie a genotipului, pe lume apare un iepure cu blană ceva mai deschisă la culoare. Pe vremuri, un rozător uşor de distins ar fi fost înhăţat primul de păsările de pradă şi ar fi ieşit din scenă încă înainte să-şi intre în rol. însă acum, în mediul mai luminos, outsiderul prezintă avantajul de a fi mai greu de depistat decât ceilalţi membri ai speciei; aşa ajunge să se înmulţească şi să transmită mai departe, anumitor urmaşi, genele răspunzătoare de deviaţia de culoare a blănii lui. Astfel, în generaţiile următoare se vor naşte, pe lângă iepurii întunecaţi, şi unii cu blana de culoare puţin mai deschisă. Şi cum rozătoarele de nuanţă închisă sunt rapid decimate de duşmani, multe dintre ele nu ajung să se mai înmulţească, în vreme ce iepurii de culoare deschisă care se împerechează între ei sau cu cei maro-roşcaţi aduc iarăşi pe lume pui ceva mai decoloraţi.
Ca să scurtăm povestea: culoarea deschisă, în mod normal echivalentă cu o condamnare la moarte, se dovedeşte o adevărată binecuvântare în noile condiţii şi, cu timpul, iepurelui, în aşa-numitul lui bazin genetic, pe când genele care determină naşterea unor exemplare cu blana de culoare închisă dispar, încetul cu încetul. Procesul continuă până când, după multe, foarte multe generaţii, rozătoarele ajung în sfârşit de culoare aproape albă. Aşa ceva durează, în condiţiile date, zeci de mii, ba chiar milioane de ani în cazul schimbărilor mai puţin evidente, însă evoluţia nu are nicio grabă. (...)
Cu totul întâmplător, pornind de la stadiul preliminar, asemănător cu maimuţa (numit de oamenii de ştiinţă Australopithecus) şi trecând prin Homo habilis, adică „omul îndemânatic", şi Homo erectus, ceea ce s-ar traduce prin „omul ridicat" sau „vertical". Prin urmare, nu suntem în niciun caz produsul final al unei dezvoltări continue şi ferme, dinainte plănuite (Darwin i-a supărat pe o mulţime dintre contemporanii săi cu această constatare), ci rezultatul ei pe cât de întâmplător (variaţie), pe atât de inevitabil (selecţie).
Evoluţia nu stabileşte un plan, este perfect oarbă în ce priveşte viitorul şi produce absurdităţi cu nemiluita; de aceea şi seamănă desfăşurarea ei cu o cursă nebună, în zigzag, plină de ocolişuri şi de salturi laterale.”
Spun editorii:
Ne urcăm repede în avion, să facem shopping la New York, şi aflăm la ştirile orei 5 ce s-a petrecut în Australia, la 4.30. Trimitem e-mailuri în Noua Zeelandă şi în trei minute primim răspuns. Dar, în esenţă, tot oameni ai Epocii de Piatră rămânem, ne purtăm în continuare la fel ca strămoşii noştri sălbatici, ne umplem stomacul până nu mai putem respira, ne simţim minunat la lumina lumânărilor şi ne alegem partenerii exact după aceleaşi criterii. Cam aşa începe şi demonstraţia, în cel mai amuzant registru încărcat de sobrietatea mileniilor ce ne apasă umerii de când am luat hotărârea că trebuie să fim bipezi!
Adesea renunţăm să ne mai punem întrebări. Şi nu ne mai mirăm de ce privim fascinaţi un foc de artificii sau un foc de tabără, sau pur şi simplu focul din şemineu. De unde atâta entuziasm?... Exact de la Maimuţa din tine, care sare imediat cu o oglindă pe care ţi-o pune în faţă. Oglinda propriei tale psiho-evoluţii. Pentru că noi, cu toţii, purtăm în continuare în creier şi în gene o mulţime de „circuite“ ancestrale pline de mistere ancestrale. Iar pe măsură ce le descoperim, lumea din jur începe să devină tot mai limpede…
Ce legătură există între cinele romantice la lumina lumânărilor, ambuteiajele de pe autostrăzi şi oamenii cavernelor? Natura are umorul ei ascuţit şi contagios: realităţi uimitoare despre omul Epocii de Piatră, care există latent în fiecare din noi şi preia comanda în situaţiile cele mai neaşteptate. Zburăm în jurul Pământului cu viteza sunetului, conducem maşina asistaţi de sisteme de navigare GPS şi acumulăm biblioteci impresionante în minuscule plăcuţe argintii. Doar noi, oamenii, am rămas neschimbaţi în tot acest grăbit univers al perfecţionării. Şi înzestrări şi percepţii, şi simţuri şi dorinţe, dar şi intuiţii... toate s-au păstrat în stare pură, cu mici, foarte mici excepţii. În esenţă, ne vedem nevoiţi să recunoaştem, suntem doar făpturi ale Epocii de Piatră într-o lume căreia, de fapt, nu îi facem faţă. Jürgen Brater, medic de profesie, demonstrează inteligent şi alert cum iese la iveală maimuţa din noi exact atunci când ne aşteptăm mai puţin şi oferă răspunsuri surprinzătoare la întrebările din fiecare zi:
- De ce atât de mulţi avem probleme cu greutatea?
- De ce practicile medicale sunt aşa cum sunt?
- De ce ne străbate un fior când zgâriem tabla cu unghia?
- De ce bărbaţii nu au nicio plăcere să cumpere haine?
- De ce îşi petrec femeile atât de mult timp în baie?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
