Ziarul de Duminică

Marca inteligentei

Marca inteligentei

Alexandru Cistelecan, Diacritice, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007, 272 p.

23.05.2008, 16:16 64

Desi nu e un cronicar cu rubrica saptamanala, un maratonist al lecturii si evaluarii "din mers", Alexandru Cistelecan impresioneaza - pe langa stil - prin aplicatie si perseverenta. Un poet cat de semnificativ care nu a fost citit si comentat de el se poate spune ca nu exista.

Intr-atat de atent si receptiv a fost criticul de la Vatra, Cuvantul si din alte publicatii, incat el a devenit (ca si antecesorul sau Gheorghe Grigurcu) nu numai o instanta valorizatoare, dar si o functie a poeziei sau, mai liric spus, o umbra a ei. In schimb, proza si reprezentantii sai, cu oase tari de romancieri sau cu stilistica modulara a povestirii, nu ii solicita atentia exegetica. Iarasi, intr-un paralelism deplin cu Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan scrie exclusiv despre, unu, poeti si, doi, critici literari.
Pe cand prima categorie ii activeaza componenta analitica, desfasurata "in toate punctele fenomenalitatii creative", cea de-a doua ii incita spiritul critic in directia inciziei si a portretului ironic. Din cei douazeci si cinci de colegi de breasla prinsi in sumarul Diacriticelor*, majoritatea sunt fixati si in insectar: cu bunele si relele lor, dar, mai ales, cu formula intelectuala si temperamentala definitorie. Se adauga o victima colaterala, Marin Mincu (un preambul la analiza lui Ion Bogdan Lefter) si zboara, de asemenea, din loc in loc sageti catre diferiti actanti de pe scena culturala a ultimului deceniu.
Cartea nu este o simpla juxtapunere de cronici si recenzii scrise la intamplare, ci o panorama gandita inainte de a fi realizata. De la ex-calinescianul Adrian Marino la postechinoxista Sanda Cordos, volumul aduna si distribuie nume grele sau, in orice caz, reprezentative pentru toate generatiile si orientarile estetice. Simpla redare a listei, deschisa si inchisa prin cei de mai sus, spune multe despre seriozitatea demersului critic: Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Ion Pop, Eugen Negrici, Laurentiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Moraru, Petru Poanta, Alex. Stefanescu, Al. Th. Ionescu, Virgil Podoaba, Gheorghe Perian, Dan C. Mihailescu, Mircea Mihaies, Ion Bogdan Lefter, Nicoleta Salcudeanu, Iulian Boldea, Nicolae Leahu, Mircea A. Diaconu, Caius Dobrescu. Ingreunata putin de permanenta tensionare ironica a paginilor, lectura este totusi profitabila si delectabila in egala masura. Asistam la un veritabil turnir critic, o competitie stransa de concepte, stiluri si formule ilustrative, poate egal indreptatite. Nefiind un ideolog cultural, ci un critic literar in toata puterea cuvantului, Al. Cistelecan nu utilizeaza o schema conceptuala pe care s-o aplice rigid, solicitand expres conformitatea cu ea, sau, in caz contrar, penalizarea "disidentilor". Analizand cartile lui Gheorghe Perian, el chiar simte nevoia sa ia distanta fata de postmodernismul militant. Perian si Cistelecan, nu mai putin, se plaseaza in afara... Comitetului Central al postmodernismului: "Romania e plina azi de tot felul de cete de postmodernisti care ne someaza ultimativ sa ne convertim macar in ceasul al doisprezecelea. E un postmodernism de militanta, cu activisti care pretind sa avem si noi falitii nostri; un postmodernism de cult, cu directive si ideologie; un postmodernism, asadar, de esenta tare, a carui propozitie centrala e 'trebuie'". (p. 187).
La antipodul acestei viziuni reductioniste ce va ajunge, prin I.B. Lefter, la "performanta" de a echivala o generatie cu un curent literar sau chiar cu o tipologie, autorul Diacriticelor concepe generatia (fie ea '80 sau '60, caci de altele nu prea discuta) ca un fascicul de programe si orientari, "cu tensiuni intragenerationiste nu mai putin productive decat cele intergenerationiste". Luptele intestine, ca si cele purtate cu predecesorii ori cu succesorii, nu dau un conflict distrugator, de tipul ori/ ori. Si divergenta poate fi relevanta, nu numai omogenitatea preluata, in mod bizar, de la cei mai puristi dintre modernisti.
Un laitmotiv al Diacriticelor il constituie acea prezumtie de ignorare a unor colegi de breasla care se cred nu doar suverani, ci singuri pe intregul ogor interpretativ. Lecturile "areferentiale", adamice, "inocente" abunda, intr-o discrepanta frapanta cu critica interbelica, pentru care dialogul, si nu monologul, reprezenta regula. Alexandru Cistelecan deplora si taxeaza in numeroase randuri acest autism generalizat, semnaland cu bucurie exceptiile. E aici, pe langa miza pe obiectivitatea necesara, si o reprezentare a domeniului interpretarilor ca un camp de (inter)actiune. Judecatile nu se nasc din vid, ci dintr-o realitate artistica si critica pe care, la randul lor, o vor influenta.
Spre deosebire de "agitatorii" postmodernismului autohton, Alexandru Cistelecan chiar are (similar regretatului Radu G. Teposu) intelegerea si gustul diferentierii. Astfel ca apar in panorama lui, fara probleme de (imposibila) omogenitate, un "critic-monah" ca Gheorghe Grigurcu si "un mare ordonator de credite" ca Nicolae Manolescu; "un profet al operei" precum Mircea Martin, ale carui rezerve sunt exprimate mai mereu "cu mahnire", si un analist "exasperant de just" ca Ion Pop. Un comentator cu "predispozitie gentila" ca Mircea A. Diaconu, dar si un polemist acerb ca Mircea Mihaies, prilejuindu-i criticului una dintre formularile sale norocoase: "cei scapati sunt doar cei carora nu le-a venit inca randul".
Un capitol aparte, si mai suculent, al acestei lumi in miscare, infra- si metaliterare, il constituie ardelenii. Virgil Podoaba, Aurel Pantea si Alexandru Vlad, balansati intre bibliografie si biografia stricta, devin adevarate personaje, proiectate si exploatate ca atare. Iar Nicoleta Salcudeanu, cu cronicile ei rele, de fapt "galante", cu insolentele sale "cordiale", e o imagine in oglinda a lui Cistelecan insusi. Pentru amandoi, critica este o forma de creatie si un mod flexibil de personalizare. O dialectica fina de empatii si malitii, ca marci si stimuli de inteligenta.
G. Calinescu vorbea undeva despre cei doisprezece oameni de gust, cultivati, hiperrafinati care dau culoare si culoar de arta unei epoci. Pentru acesti cativa receptori ideali pare sa scrie Al. Cistelecan, cu convingerea intima ca se numara printre ei.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO