Ziarul de Duminică

Marea fărîmiţare/ de Daniel Cristea-Enache

Marea fărîmiţare/ de Daniel Cristea-Enache
28.10.2010, 23:49 29

Întîia preocupare a lui Livius Ciocârlie, în Cartea cufleacuri, este să-şi construiască, să-şi facăpersonajul: el însuşi. Savantul distrat din atîtea comedii intrăaici în halatul şi în papucii scriitorului aiurit, depăşit decomplexitatea tehnicităţilor gospodăreşti.

Peste domiciliul bucureştean, ales în urmă cu opt ani,stăpîneşte şi veghează binecuvîntata T, "doamna T" cum o răsfaţăintertextual soţul ei extrem de mulţumit cu un rol de figurantcasnic. Cîteodată, el se precipită în direcţia contrară de a punemîna, a căra sau a (horribile dictu!) repara ceva; însă cumrezultatul acestor admirabile eforturi nu este cel aşteptat,lamentabilul gospodar se vede însoţit, cu grijă, pînă la uşapropriului birou şi izolat acolo, să facă ce-o vrea, în timp cerestul casei răsună de bocăniturile profesioniste alemeşterilor.

Dincolo de turnura comic-bulevardieră a rolului, adevărul e căLivius Ciocârlie, ca orice scriitor autentic, se simte cel mai bineîn "mîzga" şi în lîncezeala solitudinii. În afara camerei de lucru,pîndesc tot felul de pericole. Aparte de zgomotele greuclasificabile, se văd siluete contorsioniste de instalatoriocupîndu-i casa. Iar în spaţiul numit public, la un ghişeucaragialian de instituţie românească, la o ceremonie dehigh-life cultural, la o lansare de carte sau la premiileUniunii Scriitorilor, variabilele îi par terifiante. Antieroul luiLivius Ciocârlie se apără de ele prin zăpăceală, prin comitereapreventivă de gafe neintenţionate, prin atenţie direcţionată în cutotul altă parte şi, cînd nu mai are nici un mijloc la îndemînă,prin surzenie. Neauzind decît intermitent, Ciocârlie îşi joacătotuşi perfect rolul social, amuzîndu-se şi amuzîndu-ne cu el:"Dacă te privesc cu atenţie cînd îmi vorbeşti, dacă dau din cap însemn că aprob, înseamnă că nu te aud." (p. 217). Comèdia e dusă maideparte, în afara ţării, în putredul Occident şi exploatată destulde pragmatic: "Totuşi, mă duc la Lourmarin unde chiar că n-am nicio treabă decît să le spun mesenilor, în seri abia luminate, că nu-iaud, însă în felul ăsta ajunge T să stea patru zile la Paris.Dintr-un singur motiv, nu-mi pare rău. Am cunoscut pe fata luiCamus şi pe Robert Gallimard." (p. 111). Iată cum simpaticazăpăceală a ambalat un mic profit: dar nu acesta va constitui mizareală a excursiei şi a evocării ei. Întîlnirea fetei lui Camusrămîne ca importantă din tot acest episod; şi e importantă nu dinsnobismul unei "relaţii", ci prin faptul că autorul nostru află dela sursă ceva profund neliniştitor. Camus, astăzi, nu prea sevinde; şi se editează greu.

Modul de a proceda al diaristului se vede acum mai bine.Ridicolul protagonistului "exterior" a fost un cîrlig de captare asimpatiei cititorului, mai mereu dispus, acesta, să rîdă pe seamaaltora. Livius Ciocârlie înviorează comic un personaj, altfel,destul de apatic, un om slab şi letargic, "neterminat" şi totodată"expirat", un "inadaptat molîu" (rîsete, din nou) cu visul renteişi pasiunea pensiei; un ins - încep să apară complicaţii culturale- de o resemnare, renunţare şi oboseală amintind de epocaBiedermeier; un eu regăsit integralmente într-unfragment cioranian: "transparent mie însumi, cu multă apă în sînge,spectator al inerţiei mele, căzut în autoironie facilă şi sterilă,contemplativ din comoditate, de o indiferenţă spectaculară,făcîndu-mi plăcere să nu intervin în sensul lumii, mulţumindu-mă cupuţin, mîndru de a nu fi nimic." (p. 159). Iată cum comiculbulevardier a dispărut, lăsînd în loc o filozofie existenţială. Şiinexistenţa unui plan metafizic.

Se poate spune că abia de pe această treaptă începe Cartea cufleacuri - care este comică numai din necesităţicompoziţionale, de un umor mai curînd negru şi de o gravitate aproblemelor puse ce ia o mască de uşurătate. Mai ales în a douajumătate a acestui uimitor jurnal, autorul va ieşi tot mai frecvent(şi mai expus, mai vulnerabil) din rolul atît de bine jucat, pentrua privi realitatea în faţă şi a ne-o livra crudă. În două fragmenteaflate la distanţă, gesticulaţiile scriitoriceşti sînt încăprezente, ca să poată fi comparate cu dramele reale: "În tramvai, obătrînă oarbă şi un bărbat infirm, tîrînd după ei un pat pliant şio sacoşă cu resturi de mîncare. Iată de ce, oricît de dezirabil,succesul meu literar nu e chiar lucrul cel mai important de pepămînt." (p. 243); "Tatăl a murit în accidentul de la Petrila, mamae bolnavă de cancer, fata ar trebui operată, dar e prea scump. Eumă pregătesc să-mi lansez cartea la tîrg." (p. 249). Un altfragment, însă, îl face să tacă de tot pe acest autor autoproiectatşi exhibat, care nu mai trebuie să reţină, cu mişcările luiprevizibile de pe scenă, privirea grea şi pătrunzătoare ascriitorului. A scriitorului pur şi simplu, fără vanitateaautorlîcului: "În casa de peste drum a locuit o femeie cu un băiathandicapat. Femeia a murit, băiatul a fost dus. El vine cîteodată,seara, şi plînge la gard, să-l lase să intre la mama lui." (p.209). Autorul nostru nu mai pare deloc surd. Iar cititorii lui atîtde amuzaţi de prestidigitaţiile anterioare au rămas muţi.

Spre deosebire de un Marin Preda sau, în critică, un LucianRaicu luînd totul în serios şi respirînd bine numai în aerul greual problemelor ultime, Livius Ciocârlie preferă atacului frontal almarilor teme strategii sofisticate ale medierii şi filtrării. Dinacest punct de vedere poate fi apropiat de Radu Cosaşu, deşiscriptural diferă sensibil. Compoziţia amîndurora e foarte atentlucrată; şi contrapunctică. Alternarea rapidă a vocilor, aperspectivelor (la Cosaşu) şi fărîmiţarea procesată în structuramozaicată a jurnalului (la Ciocârlie) plimbă cititorul pe oclaviatură mîngîiată de degete experte, ce ating clapele uşor, caîn treacăt. Autorul dă o sugestie şi trece imediat la alt subiect,unul pe care îl vom parcurge în timp ce sugestia anterioarălucrează încă în receptorul ei. Diaristul citeşte şi reciteşte,scrie şi transcrie, revine, corectează, face adăugiri de care apoise arată nemulţumit - sau nu; şi completări care ar fi putut sălipsească, ori, dimpotrivă, par la momentul respectiv necesare.Nimic nu este fixat şi rigidizat; jurnalul curge, dar poate fi şiîntrerupt; textul se mai blochează, dar autorul îl va relua."Letargicul" sare de la una la alta cu o vivacitate neobişnuită,făcînd digresiuni şi schimbînd, adică variind, registrele. Undealţii văd un întreg, el vede "numai grămezi". Percepţia lui"fragmentează şi particularizează mărunt", iar capul din dotare,aparţinînd unui strălucit intelectual român, dar prezentat cuaceeaşi falsă modestie auctorială, "nu produce idei despre «lume şiviaţă». Nu face decît să reacţioneze la ale altora, cînd îl izbesc.Unghiul lui de lovire este îngust, cel de împrăştiere vast." (p.201).

Zăpăceala de efect comic a personajului scos din lumea luiîncepe să se lege cu împrăştierea bine calculată a scriitorului, cudeplasarea acestuia în toate direcţiile deodată: în sus şi în jos,în lecturi variate şi în scene de viaţă cotidiană, în discuţiiprozaice cu T şi în vise luxuriante, în insomnii ce reproiecteazătrecutul şi în analize medicale ce anunţă viitorul, în meditaţiitulburătoare asupra oamenilor şi lucrurilor, asupra bolii, asuferinţei, a morţii, dar şi în exerciţii impuse de scepticism.Acest "postmodernist cu suflet de modern" este, pe de o parte,autor plus personaj, cu diferenţele specifice, iar pe de alta, omsocial şi om care scrie. Din nou, "specializări", comportamente şitrăsături diferite: "Seriozitate, respect de sine,responsabilitate, toate astea îl privesc pe omul social. Omul carescrie trebuie să fie liber, iresponsabil, inform. Să nu fiestructurat." (p. 104)

Nu e dificil să observi toate aceste ipostaze ori variaţiile şicontaminaţiile lor. Mult mai complicat a fost pentru LiviusCiocârlie să găsească tonalitatea dominantă şi nuanţa potrivităpentru fiecare situaţie, pentru o subdiviziune sau alta a"fleacurilor" sale. E nevoie, într-adevăr, de "dezordine şidescompunere" ca să scrii ceva bun; dar nu strică nici puţinăautoironie (de obicei, în deficit la scriitorii noştri) care săchestioneze la modul simpatic teoria descompunerii generatoare şi ainformului creator: "E aşa o dezordine în cameră şi în capul meu,încît, după propria mea teorie, ar trebui să produc o capodoperăneîntîrziat." (p. 152). Autorul se diminuează constant, cu oadevărată artă în a-şi administra corecţii - şi această strategie areducţiei îl face mult mai credibil în contextele de criticăaplicată şi obiecţie morală. Emfaza lipseşte cu desăvîrşire dinCartea cu fleacuri, poza marţială şi tonul bombastic fiinddin alt film decît acesta. Astfel că "transparentul" LiviusCiocârlie se aplică şi se lipeşte pe un autor, pe o carte, un stil,o problemă, pe episoadele trăite, pe mentalităţile româneşti sauoccidentale dezvăluite de aceste episoade - cu o excepţionalăadecvare la obiectul observaţiei şi reflecţiei sale. Mărturisesc căam citit cu o atenţie concentrată cartea de faţă, ambiţionat, de laun punct încolo, să-l prind cu o notă falsă pe "împrăştiatul"autor; să-l văd făcînd o afirmaţie (o negaţie) fără acoperire; să-laud susţinînd o inepţie (baremi una!). N-a fost chip. De dataaceasta, chiar nu s-a putut.

Unghiile mamei: "Mama se îmbrăca şi se machia discret. Îşi dădeaunghiile cu lac transparent, fără să le coloreze. I le văd pînă pela zece ani. Pe urmă, tot îngrijite, fără lac. Într-un tîrziu,degetele îi sînt bandajate fiindcă a făcut o eczemă de atîtea vasespălate cu apă rece, în bucătăria rece. Sîntem în anii cincizeci."(p. 82).

Braţele lui T: "Avea braţe frumoase, îţi făcea plăcere să levezi. Acum, s-au subţiat, venele, albastre, au ieşit în relief. Leprivesc cu dragoste. Dorinţa a trecut, iubirea a rămas." (p.167).

Un rînd: "N-ar trebui să ne trăim viaţa ca pe ceva de la sineînţeles." (p. 103).

Două versuri comentate: "Grigore Alexandrescu: «Lumea mă credevesel, dar astă veselie/ Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cumsînt». Sînt vesel cînd sînt vesel, sînt altfel cînd sînt altfel. Nuexistă un cum sînt." (p. 253).

"A te răsfăţa, scuturat de nelinişte": Livius Ciocârlie, întoate paginile acestui antologic jurnal-insectar.

*) Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela45, Piteşti, 2010, 256 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) esteconferenţiar universitar la Facultatea de Litere, UniversitateaBucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinutcronica literară în Adevărul literar şi artistic(1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009).Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură,Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caietecritice, precum şi la ziarele Evenimentul zileişiAdevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una peportalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cumlaude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D.Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul deDebut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al UniuniiScriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al AcademieiRomåne); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul ScriitoruluiRomån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe deliteratură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Criticăşi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti);Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe deliteratură romånă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO