Cristian Sima este un controversat om de afaceri. Doctor în matematică şi cu câţiva ani de practică pe pieţele de capital din Italia, Franţa şi de la Londra, Sima a fost unul dintre primii investitori români care a deschis o firmă de brokeraj dedicată pieţelor internaţionale. WBS Holding, firma pe care Sima a înfiinţat-o în 1997 la Londra, investea pe bursele internaţionale şi pe piaţa valutară Forex, într-o perioadă când majoritatea brokerilor se concentrau pe bursa locală. În perioada martie - august 2007, el a fost membru în Consiliul de Administraţie al Bursei de Valori Bucureşti (BVB).
Cristian Sima a dispărut din România în octombrie 2012, fiind acuzat de mai mulţi dintre clienţii săi că le-a blocat accesul la banii din conturi. Sima a susţinut că de fapt le-a pierdut toţi banii pe bursă. Fost preşedinte al Bursei SIBEX şi proprietarul casei de brokeraj WBS Holding, Cristian Sima era cunoscut pentru pariurile sale riscante pe bursă, care i-au adus câştiguri enorme, însă şi pierderi similare.
Printre clienţii care şi-au pierdut atunci banii pe mâna lui Sima s-a numărat şi fostul ministru de Finanţe liberal Daniel Dăianu, care ar fi pierdut 200.000 de euro, creatoarea de modă Irina Schrotter, care ar fi pierdut 100.000 de euro, dar şi Marie Rose Mociorniţă sau vedeta de televiziune Andreea Raicu.
Cristian Sima a scris o spovedanie, care urmează să apară în curând la Editura Integral şi care va fi lansată la Târgul de carte Bookfest. Publicăm în cele ce urmează Introducerea acestei cărţi.
*
* *
O spovedanie e o mărturisire. Un act de curaj şi înacelaşi timp o uşurare. Nu m-am spovedit niciodată, nici unui preot, nici iubitei, nici măcar propriului meu copil. O voi face acum, public. Nu mă aştept să fiu crezut şi cu atât mai puţin să fiu iertat. Am avut o viaţă agitată, un fel de montagne russe. Nu regret nimic din ce am făcut, regret poate ce nu am făcut, experienţele pe care nu le-am avut, oamenii pe care nu i-am cunoscut suficient. Am fost norocos, pentru că am fost mereu în mijlocul evenimentelor. Am trăit intens şi niciodată nu m-am plictisit şi nici nu am avut sentimentul că trăiesc degeaba. Istoria ultimilor 50 de ani nu a trecut pe lângă mine, am fost binecuvântat să fiu mereu alături de vremuri, chiar şi atunci când m-am împotrivit curentului. Se poate spune orice despre zbuciumul meu din ultimii 30 de ani, în afară de un cuvânt pe care, oricum, l-am detestat dintotdeauna: cool. Nimic nu a fost liniştit şi nimic din ceea ce am trăit nu a fost degeaba. Am dormit puţin toată viaţa, 3-4 ore pe noapte, tocmai pentru că erau atâtea lucruri de trăit pe viu.
Am fost la Braşov în 14 noiembrie 1987, am fost în Piaţa Universităţii în 21 decembrie 1989, am fost primul muritor de rând care a intrat în Studioul 4 pe 22 decembrie1989. Am fost în toaleta din Televiziunea Română în care generalul Militaru îl îndemna pe Iliescu să inventeze diversiunea cu teroriştii. Am fost la Firenze în1993, în Via Dei Georgofili când a explodat bomba pusă de mafia siciliană. Am fost în RER-ul parizian la Porte Saint-Michel, în 1995, când algerieni de la GIA au explodat o butelie cu gaz plină de cuie. Am fost în 1999 în cabina de la Crans Montana care s-a prăbuşit la furtuna de zăpadă şi am fost în Turnurile Gemene cu 10 zile înainte de atentatul din 9/11. Am scăpat nevătămat din toate, dar am rămas cu poveştile acestor evenimente veşnic vii în memorie. Spovedania mea nu se vrea o înşiruire platonică de întâmplări şi personaje, de denunţuri şi caracterizări. Scopul ei e să-mi uşureze conştiinţa încărcată şi, mai ales, să descrie atmosfera fiecărei epoci. Voi încerca o analiză, evident subiectivă, a sistemelor pre şi postdecembrist din România şi nu în ultimul rând a evoluţiei europene din anii’90, premergătoare Uniunii Monetare şi marii crize economice din 2008. Nu am pretenţia că voi scrie un compendiu plictisitor de istorie contemporană, ci doar speranţa că veţi putea gusta împreună cu mine amestecul de parfumuri şi mirosuri pestilenţiale ale ultimilor 30 de ani.
Această carte s-a născut cu multe chinuri existenţiale, cu multe întrebări la care am încercat să-mi răspund, dar mai ales cu o luptă continuă a autorului cu propria-i ipocrizie. Rămâne să decodaţi singuri dacă am reuşit să mă lepăd de o ipocrizie care mi-a condus existenţa din 1985 până în 2012. Eu sper ca la sfârşitul acestei spovedanii să pot să spun că nimic nu a rămas nespus. „Ipocrizia este ofranda pe care viciul o pune pe masă virtuţii.” (La Rochefoucauld). Mă iluzionez că, după ce mă voi uşura de tot ceea ce mă apasă azi, îmi veţi descoperi toate viciile pe care le admiraţi şi toate virtuţile pe care le detestaţi. Intuiesc că după publicarea acestor „Spovedanii” voi fi întrebat cu preponderenţă de ce am făcut-o abia acum şi mai ales de ce am ales acest moment. Lenin spunea că cele mai importante lucruri la o revoluţie nu sunt nici idealul pe care-l ţinteşte şi nici cauzele şi frustrările pe care se sprijină, esenţial e doar momentul ales pentru a o declanşa. Departe de mine ideea de a declanşa chiar şi o minoră răzmeriţă, dar cred cu tărie că suntem într-un moment de cumpănă şi că o mai bună înţelegere a vechiului sistem va duce cu siguranţă la crearea unuia mai bun.
Atât eu, cât şi întreaga mea generaţie, am falimentat cu brio în tranziţia postdecembristă. Plecarea în masă a cadrelor universitare în1990-1991 a lăsat sistemul educaţional fără nicio şansă de viitor. Aceea a fost migraţia cea mai dureroasă pentru societatea românească şi abia acum îşi produce efectele teribile. Generaţia mea ar trebui să facă un pas în urmă şi să nu încerce să se amestece în schimbarea care ar urma să vină. Experienţa eşecului nostru, o experienţă foarte bogată şi folositoare, trebuie pusă la dispoziţia tinerei generaţii fără nicio sugestie pentru ceea ce va urma. Noi, tinerii din decembrie1989, putem doar să le dăm sfaturi fără a avea pretenţia de a fi urmate ad litteram, nu avem niciun ascendent moral asupra tinerilor de azi, care va trebui să îndrepte nu doar catastofele comunismului, ci mai ales mentalitatea lacomă şi arivistă creată în tranziţia din ultimii 25 de ani.
Ideea de a pune pe hârtie tot ceea ce am trăit nu îmi aparţine. Nu am crezut şi nici azi nu cred că aş avea talentul necesar pentru a povesti obiectiv marele tablou al tranziţiei. Există însă multă lume, oameni pe care nu-i cunosc, care, după ce au citit multe fragmente din această carte publicate de-a lungul timpului pe Facebook, m-au împins de la spate să scriu şi mai ales să public. Realizez că interesul majorităţii nu sunt culoarea şi mireasma unei epoci, ci mai ales dezvăluirile sistemului corupt cu care m-am călcat pe picioare zilnic. Sper ca trăirile mele, ale oamenilor simpli şi normali ce apar şi ei în această mărturisire, să fie până la urmă mai importante decât arhiva cu conturi şi transferuri. Arhiva, oricum, am pus-o la dispoziţia Justiţiei române încă din noiembrie 2014 şi nu cred că va dura mult până când vom vedea şi urmările în tribunalele dâmboviţene. „Spovedaniile” sunt, însă, un amestec de suspine, dureri şi râsete, un terci al propriilor mele trăiri, ce ar vrea să descrie atât tragismul sistemului, cât şi ridicolul celor ce au făcut posibilă instaurarea sa.
Cum cel mai important lucru pe care l-am trăit este chiar scrierea acestei cărţi, am agăţat pe firul genezei „Marii Spovedanii” tot ceea ce mi s-a părut mai relevant pentru a descrie Sistemul, păpuşarii lui şi cauzele care au dus la instaurarea sa. Dacă ar trebui să explic într-o singură frază cum s-a ajuns aici, aş spune pe nerăsuflate: „Sistemul s-a format, s-a dezvoltat şi s-a propagat prin efortul şi contribuţia întregului popor român. Dacă fiecare dintre noi va pune umărul la distrugerea şi reasanarea lui măcar în aceeaşi măsură în care am pus umărul la proliferarea lui, atunci cu siguranţă vom reuşi. Cum eu am contribuit din plin la acest Sistem, voi contribui şi mai mult la demascarea şi distrugerea lui. Nu am uitat nimic din ceea ce am făcut şi vreau ca măcar generaţiile viitoare să înveţe ceva din experienţa mea. Asta nu înseamnă că voi milita pentru ideea că vina colectivă e cea care ne-a adus aici. Există vinovaţi şi va trebui să existe şi pedepse pentru ei.
Într-o ţară condusă de hoţi, singurul păcat capital e prostia supuşilor. „În Drept, cineva e vinovat doar dacă încalcă drepturile altuia; în Etică, el este vinovat doar dacă se gândeşte să facă asta”, spunea Immanuel Kant. Dacă ne-am gândi de fiecare dată când întreprindem ceva dacă nu cumva încălcăm drepturile celorlalţi, sigur am comite mai puţine păcate morale şi sigur nu am favoriza naşterea şi înmulţirea monştrilor corupţiei. Spovedindu-mă, voi încerca să mă gândesc la drepturile tuturor, atât ale călăilor, cât şi ale victimelor.
Fragment dinMarea Spovedanie a brokerului fugar, de Cristian Sima, în pregătire la editura Integral
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
