Ziarul de Duminică

Marea Spovedanie a brokerului fugar (II)/ de Cristian Sima

Marea Spovedanie a brokerului fugar (II)/ de Cristian Sima

Autor: Ziarul de Duminica

08.05.2015, 00:01 500

30. 10 lire sterline

Era o seară de toamnă târzie, destul de blândă pentru a mai putea bea o bere la o terasă. Mă aflam în actuala Piaţă Lahovari, la COŞ (Casa Oamenilor de Ştiinţă), numită atunci „Parcul Tran­dafirilor". Aveam 26 de ani şi eram de câteva luni asistent cu normă întreagă la IPB, la Catedra lui Walter Olariu şi lucram şi la ICECHIM, la secţia de Chimie fizică a profesorului Luca, un disci­pol al Elenei Ceauşescu, care beneficia din plin de protecţia aces­teia. Mai ales atunci când îşi trăgea partea leului din bugetul ICECHIM, buget făcut de profesorul Muscă, soţul Monei Muscă, viitorul ministru liberal în primul Guvern Tariceanu. Ieşisem la o bere cu un prieten profitând de ultimele zile frumoase ale anu­lui 1987. Pe vremea aceea, COŞ-ul avea în grădină separeuri con­turate de un gard viu, ceea ce crea imaginea unui labirint prin care se amestecau chelneri şi clienţi, fiecare ascunzând, parcă, ocupaţia de bază, sub privirile reci şi plictisite care reuşeau să treacă cu uşurinţă prin desişul gardului viu ce alcătuia singurul decor al restaurantului. Încă de atunci aveam prostul obicei să ascult conversaţiile de la celelalte mese. Obiceiul l-am păstrat şi azi, mai ales în străinătate. Mă amuză ideea că pot participa la discuţiile de la masa mea ascultând în acelaşi timp ce se discută la vecini. Azi o fac cu şi mai mare plăcere, mai ales când la masa mea se vorbeşte română şi la vecini o altă limbă, mi se pare că sunt protejat de ideea preconcepută că sunt un străin care nu are cum să înţeleagă şi uite aşa mă consider mai puţin lipsit de stil, deşi a asculta la mesele vecine e un obicei foarte prost. Dacă ar fi trăit tata, cu siguranţă mi-ar fi ţinut o lecţie pe cinste despre bunele maniere, dar din fericire sunt la fel de conştient de faptul că nu e frumos dar curiozitatea mă domină. La masa de lângă mine se afla un britanic elegant cu alură de intelectual, care în­cerca să mănânce o friptură. M-am gândit că e vreun profesor din Occident venit la vreun seminar la o universitate de la noi, deşi era ciudat că mânca singur. Chelnerul nu ştia boabă de en­gleză, iar britanicul încerca să-i spună că friptura cu cartofi ar putea fi chiar comestibilă dacă ar fi măcar caldă. Nu m-am putut abţine şi am intrat în vorbă sub pretextul de a-l ajuta să se înţe­leagă cu chelnerul. Foarte repede, l-am invitat la masa noastră şi am început să povestim vrute şi nevrute. Cum prietenul meu a plecat destul de repede pentru că avea o întâlnire galantă şi era deja preorgasmic, am rămas doar noi doi până la închiderea re­staurantului, la ora 22.00. Încă din 1987, Ceauşescu închidea cam toate restaurantele la ora 22.00 şi deja la ora 21.00 îţi strângeau faţa de masă ca să te pregăteşti psihic să pleci. Englezul era pro­fund şocat de cam tot ceea ce vedea în jurul lui. Nu prea înţele­gea mare lucru, deşi era un fin observator al ţărilor comuniste, doar că la noi era evident altfel.

Noua mea cunoştinţă se numea Mark Stevenson şi avea un paşaport diplomatic britanic, pe care de altfel mi l-a arătat destul de repede. După Revoluţie, mulţi mi-au spus că de fapt era ro­mân, trimis de Serviciile noastre să mă verifice. Dacă era român, era sigur românul cu cea mai bună engleză şi cel mai bun Oxford accent pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Dar eu continui să cred că era britanic get-beget. Discuţiile cu Mark erau foarte plăcute. Mi-a descris societatea şi problemele britanice cu o acurateţe şi

o logică impresionante. Era un thacherian convins şi un partizan al metodelor dure împotriva IRA (Armata Republicană Irlandeză), care la acea dată crea imense probleme Albionului. După ce am plecat de la restaurant, l-am invitat la mine acasă, în demisolul de pe „Grigore Mora". Aveam de la meditaţii mai multe sticle de scotch şi, cum Mark se va dovedi un mare consumator de astfel de licori, speram să-mi spună şi mai multe lucruri interesante. Evident, văzusem multe filme.

Mark nu şi-a pierdut niciodată luciditatea în toţi aceşti ani, chiar şi când era afumat bine. Am realizat din start că, fiind po­sesorul unui paşaport diplomatic britanic, Securitatea nu putea să-l lase să umble nesupravegheat prin Bucureşti şi, deci, mă gândeam de două ori ce vorbesc. Rememorând astăzi prima în­tâlnire cu Mark, există totuşi un semn de întrebare. La restau­rant am plătit eu. Aveam mulţi bani din meditaţii, cu care oricum nu prea puteam cumpăra nimic, iar o notă la un restaurant ca „Parcul Trandafirilor" era o cifră infimă. Mark a insistat totuşi să plătească el şi, cum eu am refuzat, la plecarea de la mine din casă a lăsat în baie o hârtie de 10 sterline, o avere la vremea aceea. 10 sterline erau peste 20 de dolari, aproape cât salariul meu de asistent la Politehnică. Când mă vor aresta, printre altele îmi vor reproşa şi că am luat cele 10 sterline. Cum puteau şti securiştii de cele 10 sterline? Doar de la Mark sau să fi avut ca­mere la mine în baie. Microfoane aveau peste tot, dar camere nu cred că mi-au pus. Oricum, Mark a plecat spunându-mi că va reveni anul următor.

Mark va reveni la mai puţin de o lună, imediat după eveni­mentele din 14 noiembrie de la Braşov. Evident, la a doua întâl­nire am discutat mai ales despre protestul celor de la Steagul Roşu, primul şi singurul protest adevărat, pe faţă, făcut în timpul regimului Ceauşescu. Imediat ce a plecat agentul britanic (la ur­mătoarea întâlnire îmi va recunoaşte că e agent MI6 şi că are misiunea de a vedea cum s-ar putea înlătura Ceauşescu de la Putere), am primit un telefon de la Paul Savu, care dorea să ne vedem urgent. Paul a venit însoţit de căpitanul sau maiorul Nicu Cristache (actualmente şef prin puşcăria de la Slobozia), care ar fi trebuit să mă preia. Evident, nu au făcut nicio aluzie la întâlni­rea mea cu englezul, deşi mi se pare evident că motivul schim­bării securistului în cazul meu era dat tocmai de acest eveniment. Dacă Mark ar fi fost omul lor, nu cred că s-ar fi agitat atâta, doar dacă eu eram aşa de important pentru ei. Ceea ce, sincer, nu cred. Paul Savu a dispărut complet din peisaj după, îl voi mai întâlni doar de două ori în viaţă: la arestare şi acum câţiva ani, la Carrefour.

Nicu Cristache era un alt fel de securist. Foarte îngrijit, bine îmbrăcat mereu şi mult mai cult decât Savu. Nu fuma, dar avea mereu la el un pachet de Kent şi unul de Marlboro. Nu mi-a cerut nici ţigări, nici carne sau cremvurşti de la tata, nici cafea, dar mereu era gata să-mi dea sfaturi. Avea o memorie foarte bună şi te testa continuu. Punea aceeaşi întrebare la intervale mari de timp, tocmai pentru a vedea dacă spui acelaşi lucru. Atunci am înţeles un lucru important, valabil şi în lumea aface­rilor de azi: e foarte important să spui mereu aceeaşi minciună. Pentru asta, trebuie să spui respectiva minciună şi familiei, şi pri­etenilor, până ajungi s-o crezi chiar tu. Doar aşa poţi minţi credi­bil. Iar dacă vrei să-l prinzi pe celălalt cu minciuna, întreabă-l aceeaşi chestie la interval de 6 luni şi, dacă răspunsul nu e acelaşi, l-ai prins. Dar niciodată nu îi spune cuiva că l-ai prins cu minciuna şi nici nu da semne că nu ai încredere în el!

În perioada în care am umblat aproape zilnic cu Predoiu, am înţeles că tânărul ministru are trei mari obsesii: părinţii, poves­tea că a fost amantul lui Udrea şi faptul că e acuzat că e agent SIE acoperit. Adoptând „Metoda Cristache”, cred că am aflat răspunsul corect la cele trei dileme. Predoiu nu a cunoscut-o pe Udrea până când aceasta nu a intrat în Guvern, nici măcar la li­ceu nu s-au întâlnit. Dar Predoiu e cu siguranţă agent SIE şi există

o mare probabilitate ca acela care l-a format şi pe care îl ascultă şi azi să fie Mihnea Constantinescu. Şi o să vă explic un pic mai târziu de ce cred asta. Răspunsul tragic a fost cel aflat despre părinţii săi. Multe personaje cu un rol activ în nomenclatura lui Ceauşescu, acei aşa-zişi aparatchiki, şi-au inventat un alt trecut imediat după Revoluţie. Asta nu ar fi ceva neobişnuit, dar şi-au renegat efectiv părinţii. Corina, iubita mea de la 24 de ani, deja menţionată într-o „Spovedanie" anterioară, a ajuns până acolo încât să-mi spună, la 20 de ani diferenţă, că tatăl ei a murit. Apoi, întâmplător, în Sibiu am ajuns să-l întâlnesc pe tatăl ei abando­nat într-un azil de bătrâni, când acesta a ieşit la o plimbare prin Piaţa Mare a Sibiului. Am discutat cu el, dar nu am deschis su­biectul după, cu Corina. Am înţeles, îi era ruşine cu propriul tată, fost şef la Cultură pe judeţul Sibiu în timpul administraţiei lui Nicu Ceauşescu. „Doamna Corina" era acum fostă şefă a Unilever şi Consilier prezidenţial şi se bătea cu pumnul în piept cu anticomunismul ei declarat, nu putea să aibă o pată la dosar. Comuniştii ştiau ce înseamnă dosarul de cadre din perioada Puterii populare şi au înţeles că orice legătură cu trecutul tre­buie să fie ascunsă cu dibăcie.

Cătălin Predoiu, deşi îmi spunea că tatăl său a fost un simplu inginer la Fabrica de sticlă din Buzău, nu se întâlnea niciodată cu el şi nu vorbea niciodată despre el. Mai mult chiar, când tatăl său a fost grav bolnav, a fost şoferul meu la Buzău ca să-i aducă la Bucureşti la medic şi apoi i-a dus înapoi, fără ca Domnul Ministru să-şi facă apariţia. Evident, ceva nu se potrivea deloc. Am aflat apoi că tatăl său a fost şeful de partid de la Fabrica de sticlă şi, cum nu fusese un şef prea iubit, a fost scos cu huo! din fabrică, la Revoluţie. Nu dădea bine ca un liberal să aibă aşa o pată la dosar. Nu pot să mă abţin şi să nu fac comparaţia cu bunicul, care de la Canal a transmis un mesaj direct către cei doi fii ai săi: „Nu vă schimbaţi numele Sima, chiar dacă vă aduce multe ne­cazuri! Purtaţi-l cu demnitate!” Marile familii trec prin istorie cu pieptul gol, nu ascunzându-se prin boscheţi. Metoda cu aceeaşi întrebare pusă la 6 luni poate să-l determine pe mincinos să spună chiar adevărul atunci când realizează că nu mai ştie ce a minţit ultima oară.

I-am spus lui Cristache de Mark Stevenson chiar de la prima întâlnire, nu avea rost să ascund ceva pentru că oricum nu vor­bisem nimic compromiţător şi eram sigur că aveau înregistrările. După, însă, am început să-i spun parţial, fiind convins că nu mă pot înregistra ambiental. La arestare, am realizat că fusesem înregistrat peste tot, în Parcul Cişmigiu şi Herăstrău, ba chiar şi într-o bombă din Rahova, unde eram sigur că nimănui nu-i trece prin cap să pună microfoane. Văzusem prea multe filme de spi­onaj şi mă credeam deja actor în rolul vieţii mele: agentul dublu Sima. De fapt, eram îngrozitor de naiv.

Tata mi-a spus odată: „Dacă te arunci în Dunăre şi o opreşti, fă-o! Dar dacă doar te uzi şi mai capeţi şi o pneumonie, mai bine gândeşte-te dacă merită!” La 26 de ani, aveam sângele mult prea fierbinte, eram inconştient şi nu puteam să analizez niciun risc. Chiar dacă astăzi analizez foarte bine riscurile, îmi asum riscuri din ce în ce mai mari şi sunt convins că sunt mai inconştient decât eram la 26 de ani.

 

Din volumulMarea Spovedanie a brokerului fugar, de Cristian Sima, în pregătire la Editura Integral

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO