Ziarul de Duminică

Masca magistrului Ursachi

Masca magistrului Ursachi
18.11.2008, 16:49 240

Unii or fi crezut, cine stie, ca-mi era ruda, altfel nu-si explicau de ce insist atata. M-a mirat, de fapt, m-a tulburat ignoranta celor ce alesesera sa studieze chiar literatura romana.

Nu am fost apropiat de omul Mihai Ursachi. Il stiam din legendele, nu putine, care circulau si pe care el insusi le intretinea, astfel ca, atunci cand l-am cunoscut direct am fost mai degraba dezamagit. Poezia i-o citisem si rascitisem, doar ca nu reuseam sa apropii acea voce sententioasa, grava si ludica totodata, de imaginea omului care se umfla in pene precum un cocos caruia i se contesta suprematia in poiata. Asta a fost prima mea impresie, nu o ascund. Avea loc nu mai stiu ce lansare de carte, in crasma de la Casa Pogor (impozantul lacas nu se deschisese inca), iar unul dintre vorbitori a rostit, printre altele, numele lui Gabriel Garcia Marquez. A urmat, in secunda doi, glasul metalic al poetului: "Cel mai prost scriitor din secolul XX! Un comunist imputit!". Rumoare in sala. Vorbitorul ramane blocat. Moderatorul asijderea. Se trece peste moment, dat fiind ca glasuise chiar "Magistrul". Vizibil afectat, acesta, de licoarea pe care o tot degusta blazat. Discursul vorbitorului a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dupa cateva minute, l-a dus mintea sa pomeneasca din nou numele scriitorului columbian. A urmat, la fel de prompta, replica lui Ursachi: "Cel mai prost scriitor din secolul XX! Un comunist imputit!". Dupa care poetul s-a concentrat exclusiv asupra paharului din fata. Spusese ce avea de spus.
Nu mai retin cum s-a incheiat mondenitatea cu pricina (au trecut ani buni de atunci); imi amintesc, in schimb, ca discutand ulterior cu autorul Poemului de purpura am realizat ca a-si teatraliza prezenta era modul sau firesc de a se manifesta. Mihai Ursachi nu vorbea normal, ci declama, schimba felurite roluri si masti, intr-o succesiune pe care am recunoscut-o mintenas: era cea din poezia sa. A rostit-recitat apoi, cand i-am cerut sa-mi lamureasca rabufnirea anterioara: "Domnule, Marquez a avut onoarea sa ma cunoasca!". Si, sa stiti, nu glumea deloc; o spunea cu toata responsabilitatea, chiar mi-a detaliat intalnirea cu pricina, care se petrecuse la nu stiu ce universitate americana. Mihai Ursachi era, de fapt, un personaj al propriei opere si se comporta ca atare; el stia foarte bine ca e un mare poet (un "magistru") si pretindea ca asta ii da dreptul sa se manifeste asa cum considera de cuviinta. Si cata dreptate avea...
Am inteles, astfel, ca era musai sa faca puscarie, inadaptat cum era, ca trebuia sa incerce sa fuga din tara trecand Dunarea inot, ca era firesc sa nu se adapteze in Statele Unite (despre care isi amintea doar partidele prelungite de inot), ca era imperios necesar sa se intoarca de acolo cu o masina cat un tanc (un Dodge care este actualmente parcat in curtea lui Pogor), pe care nici macar nu a folosit-o in Romania, ca era in firea lucrurilor sa se implice in politica, pentru a se retrage scarbit. In fine, Mihai Ursachi a interpretat cu gravitate toate aceste roluri care, desi nu i se potriveau, il definesc toate.
In ultimii ani se retrasese insa, rar il mai vedeam pe Copou, urcand catre Universitate si abordand obligatoriu o mina aristocratica. Mi se parea mai ursuz, mai intors catre sine. Nici macar rolul nu si-l mai interpreta cu patos. Acest rol a continuat, din pacate, si dupa ce poetul a trecut la cele sfinte. Cum locuia singur, a fost gasit mort dimineata, iar de cele trebuincioase inmormantarii s-a ocupat o firma specializata. Depus in Muzeul Teatrului, Mihai Ursachi oferea o imagine de care s-ar fi amuzat fara doar si poate: oricine intra in incaperea cu pricina, era izbit de imaginea talpilor verzi ale pantofilor din carton. Era ca intr-un scenariu ursachian, in care amanuntul derizoriu are misiunea de a indulci dramatismul iminentei mortii.
Am fost curios sa vad ce a mai scris din 1981, cand a parasit tara pentru a se stabili in SUA. O culegere prost editata, de inedite (Goana magilor, editura Princeps Edit, Iasi, 2005) mi-a confirmat banuielile: autorul nu a mai dat semne consistente de revigorare a vitalitatii lirice de odinioara. Interesant este ca aproape toata opera a creat-o in numai zece ani, din 1970, anul cand aparea Inel cu enigma, pana la data exilului. Zece ani de o intensitate rara in istoria poeziei romanesti. Probabil ca opera sa ar merita o mediatizare si o distribuire mai bune.
Alaturi de prea devreme disparutul Cezar Ivanescu si de Emil Brumaru, el reprezinta, cu siguranta, unul dintre brandurile cele mai autoritare ale Iasiului. Trei nume mari ale poeziei postbelice provin de aici, asta nu-i de colo.
 
 
 

AFACERI DE LA ZERO