Ziarul de Duminică

Măştile exilului (IV)/ de Constantin Arcu

 Constantin Arcu

Galerie foto

Autor: Ziarul de Duminica

03.10.2014, 00:24 290

Continuam să vegetez în ţuhaus şi n-aveam chef de nimic. Din cînd în cînd ieşeam la toaletă însoţit de Lulu sau Gigi, numai să mai schimb peisajul. A treia zi am făcut şi un duş. Deşi am avut tot timpul paza la cîţiva paşi de mine, scalda a însemnat o adevărată aventură. La două zile am mai încercat să obţin o favoare de acest fel, însă Gigi sau Lulu a ridicat din umeri. Treaba asta îi depăşea atribuţiile. Am dedus că duşul presupunea o serie de aprobări speciale. Poate însuşi Velciu ar fi trebuit să decidă într-o treabă atît de importantă. Am fost nevoit să mă resemnez. În rest, aceeaşi singurătate în care te puteai strica de cap.

Ceva se petrecea totuşi acolo. N-am reuşit să scot nimic de la băieţii care îmi aduceau sufertaşul cu mîncare, dar se simţea în aer că se întîmplă ceva. Însuşi Velciu devenea tot mai amabil. Glumeam în sinea mea, spunîndu-mi că într-o dimineaţă îmi va întinde mîna sau chiar mă va îmbrăţişa prieteneşte. Totuşi, nu reuşeam să aflu ce aveau de gînd cu mine. Poate că nici el nu ştia. Din cîte îmi dădeam seama devenisem peste noapte o persoană importantă şi eu habar n-aveam. Nu ştiam cînd mi-au crescut atît de brusc acţiunile şi din ce motiv. Bănuiam că nu existau motive de îngrijorare, pentru că îngerul meu păzitor, dragul de el, se zbenguia în jur lejer şi binedispus.

Liniştea terifiantă în care zăceam de mai bine de o săptămînă s-a spart în ţăndări pe neaşteptate. Era într-o primă parte a zilei (probabil într-o zi de joi, însă nu pot fi sigur), cînd prin jurul clădirii am auzit lătrăturile cîinilor care îmi făcuseră şi mie primirea triumfală. Haita părea furioasă. Pe moment mi-am spus că probabil mirosise urma vreunui alt intrus, pe care, potrivit atribuţiilor ce-i reveneau prin regulament, dar şi prin tradiţie, ţinea morţiş să-l predea gărzilor. Începusem să fac tot felul de presupuneri, însă m-aş fi bucurat să mai am un tovarăş de celulă.

După un timp, înverşunarea haitei a mai scăzut şi de dincolo de pereţii din bîrne au prins să se audă lătrături răzleţe. Din moment în moment mă aşteptam să apară băieţii tîrînd un venetic între ei. Mi s-a părut că se aude un zgomot confuz de voci dinspre intrare, apoi s-a lăsat liniştea. Începusem să intru la idei, simţind cum urcă în mine un sentiment acut de nelinişte. Trebuia să se întîmple ceva, simţămîntul devenise greu de suportat. Şi dintr-odată în hol a izbucnit ecoul unui schelălăit, ca un lătrat pe o notă falsă amplificat de un sintetizator. Suna monstruos şi am crezut că sunetul este produs de vreun instrument sau dispozitiv.

Nu pricepeam nimic, cînd a apărut în pas alert domnul Velciu. Părea speriat de bombe şi uitase cu desăvîrşire că, vorba vine, începusem să ne împrietenim de la o vreme. Nu ştiu de ce-mi venea să rîd numai văzîndu-i figura disperată. Mi s-a părut că nu prea ştie de ce se află acolo.

Aproape că nici nu mă băgă de seamă, se învîrti puţin pe lîngă uşă şi porni înapoi pe hol. Trebuie să te apese ceva puternic pe conştiinţă ca să nu mai ştii de tine. Am ridicat din umeri, simţind cum mă scufund şi mai mult în neînţelegere. În definitiv, el iniţiase schimbul de amabilităţi la care eu nici nu pusesem botul, dacă pot spune aşa. De ce să-mi fac probleme? Din partea mea, n-avea decît să crape. Era un jeg nenorocit, cum i-aş fi putut uita atacurile mîrşave din presă?

Nu au trecut nici trei minute, cînd l-am văzut apărînd iar. De astă dată era urmat de o suită şi mă aşteptam să-mi văd viitorul camarad de arest. Nici pomeneală. În primul moment, am crezut că se lasă cerul peste mine. În loc să dau cu ochii de posibilul asociat la S.C. „Ţuhaus” Gorun, am zărit o fiinţă bizară, un pitecantrop cu păr cenuşiu şi ochii înfundaţi în orbite.  Mă holbam la arătarea care înainta pe hol, căutînd cu privirile în toate părţile. Am crezut că e un cîine deghizat în fiinţă umanoidă, însuşi Anubis venit să mă conducă în Valea Morţilor.

Totuşi, mi se păru că mai zărisem expresia din ochii acelei fiinţe. M-am cutremurat cînd mi-am dat seama că monstrul acela înţolit era Coloneleasa în persoană. Auzisem despre chestia asta, după cum am informat deja onoratul tribunal, însă mi-am spus că sînt simple poveşti. Nu mi-aş fi putut închipui că s-a produs o metamorfoză radicală.

E greu de explicat ce transformări suferise fiinţa ei, pentru că nici nu puteam să-i privesc figura. În timp ce Velciu descuia lacătul celulei, Coloneleasa s-a oprit alături şi a rînjit spre mine. Punînd la bătaie puţină imaginaţie, reuşeam s-o recunosc, dar schimbarea părea imensă. Figura i se alungise căpătînd trăsăturile unui bot de cîine, iar de sub laţele cenuşii îi ieşeau urechile ascuţite. Pe faţă îi crescuse un strat de perişori cenuşii şi probabil se bărbierea din cînd în cînd. Numai nările largi păreau neschimbate, dar se potriveau ansamblului şi natura a considerat că nu este cazul să mai intervină. Pentru o fracţiune de secundă am zărit şi o mînă ieşind din mîneca balonzaidului şi pot depune mărturie că degetele ei se terminau cu gheare. Brrr, metamorfoza avusese loc în ansamblu, nu numai la figură. Eram curios dacă se schimbase ceva şi în psihicul ei, dar preluînd vreo însuşire de la cîini, să zicem încrederea sau afecţiunea, cu siguranţă ieşea în cîştig.

Constantin Arcu văzut de PIM

După ce Velciu a deschis uşa, bestia a intrat şi a început să mă examineze mirosindu-mă. Ce naiba era să fac? Mă învîrteam şi eu, nereuşind să-mi vin în fire. Monstruos mi se părea faptul că tipa nu părea afectată de propria ei schimbare. Sau nu observase metamorfoza ori o considera un fenomen normal, o schimbare de look sau ceva de felul acesta. Deci nu-şi ascunsese laba, cum fusesem tentat să cred puţin mai înainte. M-am uitat în ochii ei ca să înţeleg ce gîndeşte, însă am dat peste o privire tulbure, halucinantă. Nu se putea citi nimic. Dar precis vedea bine, pentru că a ochit de îndată telefonul mobil pe care-l uitasem pe marginea saltelei. Se repezi în patru labe spre saltea şi-l apucă în gheară.

- Hasta-i vihilenţă? izbucni într-un fel de lătrat. Ham vhorbit chu thini, dha degeahba hîmi bhat ghura. Cehei cu thelefhonu ăhstha? 

Comandantul Velciu încerca să priceapă ce spunea arătarea. Înţelese că îi reproşa prezenţa telefonului la un intrus reţinut ca prizonier, dar nu percepea exact sunetele emise de Coloneleasă sau ce mai rămăsese din ea. Pentru că sunetele începuseră să-şi piardă articulaţia, deveneau tot mai mult un fel de hămăit sau scheunat.

Velciu nu ştia cum de aveam telefonul mobil, îşi amintea sigur că fusesem percheziţionat la sosire. Şi eu mi-am dat seama că băieţii nu-mi dibuiseră telefonul pe care-l ţineam într-un buzunărel al hanoracului, după ce mi-au făcut primirea de bun venit. Mi-au confiscat rucsacul şi cuţitul, însă nu dăduseră peste mobil. Uitasem cu totul de el în acele momente, probabil că din acest motiv nici nu-l descoperiseră la controlul corporal. Deseori mintea noastră îi ghidează fără greş spre corpurile delicte ascunse pe cei care ne percheziţionează. Mai tîrziu mă uitam la ceasul de pe mobil, fără să realizez că era un obiect interzis în arest.

Nici n-apucă bine tălîmbul să-i răspundă, că dihania se trase în spatele lui şi-l înhăţă pe neaşteptate cu dinţii de urechea dreaptă. Velciu nu se aştepta la o asemenea reacţie şi de durere scoase un urlet. O bucată din cartilaj rămase agăţat într-o pieliţă şi sîngele începu să curgă şiroi. Mi se părea că văd o scenă violentă de film. Omul îşi astupă urechea cu mîna şi porni la fugă pe hol. 

În urmă, Coloneleasa izbucni într-un scheunat macabru. Nu înţelegeam nimic. Putea fi rîs de cîine sau vreun alt semnal, de unde să ştiu? În camera de arest se mai aflau băieţii Gigi şi Lulu. Dincolo de plasa de sîrmă erau cîţiva indivizi şi un bondoc rozaliu care o însoţiseră şi acum priveau încurcaţi. Mi s-a făcut milă de ea. Începuseră să-i curgă balele. Probabil turbase sărmana fiinţă, trebuia să mă feresc de muşcăturile ei cu băgare de seamă. Velciu avea să se distreze mult şi bine prin cabinetele doctorilor făcînd injecţii. Şi-o făcuse cu mîna lui.

Mă holbam la ciudăţenia care adulmeca agitată în jur. Nu exista îndoială că era lovită de blesteme. Nu-mi era dragă, nici pomeneală, dar n-aş fi vrut s-o pierd. Mă încerca o uşoară tulburare, amintindu-mi cît s-a străduit să-mi sporească faima. Cine a muncit mai mult pentru ca eu să fiu cunoscut, prietenii sau căţeaua asta? Îmi erau apropiaţi prietenii, însă mă vedeam nevoit să admit că ea a săpat mai eficient. Numai link-urile în care mă insulta şi calomnia pînă la greaţă, prin cîte case n-au intrat nepoftite? Dar cîte n-a făcut această fiinţă pentru celebritatea mea?

N-aş fi vrut să dispară sau să i se întîmple ceva şi pentru faptul că mobilul se afla în posesia ei. Speram să-l recuperez cumva, gîndindu-mă cu jale la numerele de telefon pe care le aveam stocate în memoria aparatului. Treaba asta îmi limita posibilitatea de a restabili legătura cu prietenii şi cunoştinţele. Mă gîndeam să apelez la Velciu, pentru că după întîmplarea de azi nu cred c-o mai avea la inimă şi nu i-ar fi displăcut să-i joace o festă. Mă rog, făceam presupuneri. Dar aveam mare nevoie de numerele de telefon.       

Mă uitam fascinat la şuviţele ei de păr cenuşii şi rare, adunate sub un fes minuscul, o buleandră second-hand. De la Anca aflasem că, înaintea întoarcerii mele în ţară, oferise recompense pentru furnizarea de informaţii şi date ce ar fi dus la prinderea mea. Devenisem pericol public. Într-un scurt preambul, pe afişul cu recompensele, eram numit „torţionar”, dovadă că nu mai avea proprietatea termenilor folosiţi. Nu ştiu cît adevăr conţinea legenda cu recompensa, însă dovedea că devenisem o persoană importantă. Înainte vreme lumea nu se zbătea să pună mîna pe mine, oferind sume de bani pentru asta, însă dintr-odată totul s-a schimbat.

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO