Născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în primul roman publicat de Matei Vişniec la Cartea Românească şi intitulat "Cafeneaua Pas-Parol". Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar.
A debutat cu poezie în clasa a patra când a versificat o fabulă de La Fontaine. Ulterior a descoperit în literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini din Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Hemingway, Oscar Wilde şi mulţi alţi scriitori, în special străini, dar şi din scriitorii români nealteraţi de realismul socialist.
S-a dus la Bucureşti ca să studieze filozofia dar a fost aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sânul generaţiei 80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Crede şi azi că teatrul şi poezia pot denunţa atât manipularea omului prin "marile idei", cât şi spălarea creierelor prin diversele discursuri ideologice, inclusiv cele mai noi.
Înainte de 1987 s-a afirmat în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid (vezi "Corabia"). Începând din 1977 a scris piese de teatru care au circulat masiv în mediul literar, dar care au fost interzise pe scenele profesioniste. Proza sa a rămas însă una de sertar, precum romanul "Cafeneaua Pas Parol" scris în 1982/ 1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.
În septembrie 1987 a părăsit România, a ajuns la Paris şi s-a dus de la Gare de l'Est direct în cartierul Montparnasse ca să bea o cafea în cafeneaua La Rotonde (unde fantoma lui Sartre fumează încă ţigară de la ţigară). În zilele următoare a cerut azil politic, a început să scrie în limba franceză şi a devenit jurnalist întâi la BBC şi apoi la Radio France Internationale unde mai lucrează încă. A primit cetăţenia franceză în 1993 şi a editat în jur de 30 piese la Actes Sud-Papiers, L'Harmattan, Lansman, Espace d'un Instant… Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări.
-Domnule Matei Vişniec v-a apărut de curând la Editura Cartea românească volumul "Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pentru actorii debutanţi" despre care se spune că este "o călătorie subiectivă într-un dicţionar interior". Puteţi detalia?
- "Cabaretul cuvintelor" se doreşte o materie pentru un spectacol, fie pe scenă, fie pentru un teatru interior, altfel spus în interiorul celui care va citi cartea. Aceste texte pot fi spuse de un actor pe o scenă, iar regizorul Ştefan Iordănescu a realizat un excelent spectacol cu tineri actori de la Teatrul Naţional din Timişoara şi de la Teatrul de stat din Turda. Eu am însă dintotdeauna convingerea că teatrul nu este doar o materie pentru o reprezentare scenică, teatrul este înainte de toate literatură, dramaturgia este un gen literar şi poate fi citit cu mare plăcere după cum poate fi privit cu mare plăcere. De multe ori mi s-a întâmplat să fiu mult mai încântat citind o piesă decât să o văd montată... De altfel, când am descoperit eu teatrul, în adolescenţă, în oraşul meu natal, pe vremea liceului, ceea ce m-a fascinat a fost modul de organizare a materiei literare în canoanele genului dramatic. Am citit Cehov, Ibsen, Dürenmatt, Ionescu, Beckett, Piranedello fără să aştept să-i văd pe aceşti autori montaţi pe undeva. După cum am citit cu o plăcere extraordinară piesele lui Sorescu sau ale lui Horia Lovinescu. Chiar şi astăzi există autori celebri cărora le-am văzut piesele montate foarte des, dar care continuă să mă fascineze prin calitatea literară a textelor lor. Este cazul cu Pinter, rareori am avut norocul să-l văd bine montat, dar pot citi şi reciti Pinter la nesfârşit, există la el un fel de lume strecurtată printre cuvinte care mă tulbură, iar la fiecare relectură descopăr alte straturi de semnificaţii. Când am ajuns în Franţa, în 1987, primul spectacol pe acre m-am dus să-l văd a fost "Cântăreaţa cheală" la Théâtre de la Huchette. Mărturisesc că am rămas consternat, montarea nu corespundea cu ceea ce aşteptam eu de la piesa lui Ionescu. Povestesc aceste lucruri pentru a justifica teoria mea că teatrul, la lectură, poate fi extraordinar.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
