Mătuşile sunt sateliţii familiei, ele vin în ajutor celor tineri când familia nu-i înţelege, se bucură de atenţie şi de grijă când îmbătrânesc, lasă moşteniri şi amintiri. Silvia Colfescu le-a transfigurat într-o galerie originală, cu eticheta „Mătuşi fabuloase”, într-o cărticică savuroasă. Ele au în comun periplul prin secolul XX, cu răsturnările aduse de istorie, periplul a făcut din vieţile lor mici sau mari drame, comedii picante sau ascunse tragedii, pe alocuri o feerie, o farsă ori un vodevil.
O comedie este viaţa Rodică, fiică de colonel din Armata Regală, care primeşte moşteniri felurite, de la garsonieră şi mobilier la o dragoste patologică pentru literatura franceză încât ţine prelegeri în cele mai nepotrivite situaţii. În viaţa ei se perindă trei soţi autohtoni, până ajunge în Franţa unde-şi găseşte alesul, un văduv impresionat de fluenţa ei în franceză, de erudiţia ei, încât îi ascultă fericit prelegerile.
O tragicomedie, cu fâşii ba negre, ba roz, se intitulează „Prinţi şi vopsitori”, în care eroina, tante Marie, a primit prin căsătorie un nume princiar de familie domnitoare prin secolul al XVIII-lea, care trece prin puşcăria comunistă şi la ieşire îşi câştigă existenţa vopsind calorifere în echipa lui nea Ticu. Dar tante Marie aduce în echipă rând pe rând alte rude, princiare sau nu, care au acelaşi defect (abia au părăsit închisoarea) şi aceeaşi calitate (vopsesc impecabil calorifere). Dar pe tante Marie o aşteaptă noi bucle şi cotituri pe drumul vieţii...
O feerie pare existenţa dusă de Tante Valerienne, fata unui tânăr merituos, cu studii şi doctorat la Paris, ajuns diplomat la Washington, tot aşa cum Gicuţu apare ca personaj de vodevil, fiindcă ani de-a rândul reuşeşte să-şi ascundă chiar şi faţă de autoare adevărata origine socială (era fiul celei mai bogate familii din Zimnicea). Iar tante Sanda, protagonista unei farse delicioase, joacă un renghi vieţii şi lumii în care trebuie să-şi ascundă fineţea, ea reprezintă, cum o anunţă şi titlul, triumful spiritului asupra materiei.
Roata norocului învârte vieţile celor două zâne europene, Elena mamă şi Elena fiică. Ele sunt personaje demne de un roman foileton. Elena este o zvăpăiată ducesă din Rusia ţarilor, fugară cu un frumos ofiţer şi măritată apoi cu un italian bogat, cu pasiunea artei şi a lumii cosmopolite a marilor artişti, de care se plictiseşte în cele din urmă, aşa că, fericită bigamă, îşi urmează noul ales în România, trăind fericită la o moşioară. Fiica primeşte ca moştenire frumuseţea şi gustul artistic al mamei, dar pe ea viaţa o duce în Anglia, unde reuşeşte să transforme un local banal într-unul şic, care-i aduce soţ şi avere.
O tragedie în ton minor o însoţeşte pe Tantoinete, şi ea prinsă în mecanismul istoriei, ce-i spulberă viaţa liniştită pregătită de familie. Şi chiar bunătatea ei şi grija faţă de animale îi aduc un sfârşit neaşteptat şi extrem de trist. Iar tante Zoe joacă într-un spectacol care ar putea fi o mică dramă de familie, dacă nu ar avea în articulaţii mecanismul inversării, amintind de I.L. Caragiale şi ale sale Două loturi...
Preferata mea însă rămâne Tante Griggia, definită şi ca „femeia tuturor nepotrivirilor”, personaj feminin care pare să coboare dintr-o dramă cehoviană. Mai întâi o căsătorie nepotrivită, după judecata lumii, cu un bancher ce se apropia de 50 de ani, care se dovedeşte nu doar fericită, ci şi plină de pasiune, apoi o confiscare a băncii şi a proprietăţilor adusă de naţionalizare, sinuciderea bărbatului iubit. Tante Griggia are un singur sprijin, o servitoare căreia-i cumpăraseră când se măritase o căsuţă şi grădină la marginea oraşului.
Cele două femei ajung să trăiască din grădinărit. Tante Griggia şi-a păstrat frumuseţea, dar farmecul ei este unul umbrit. O miră şi o dezamăgeşte pe autoarea-nepoată prin plăcerea de a purta bijuterii ieftine, o înţelege foarte bine când vede că lasă moştenire tot ce are unui nepot care semăna izbitor cu soţul ei pe care-l iubise atâta. Iar moştenirea aduce marea surpriză... Povestioara aminteşte iubitorilor de proză franceză de naraţiuni celebre brodând motivul bijuteriilor semnate de Guy de Maupassant şi de Eric-Emmanuel Schmitt.
În sfârşit, ultimele două istorioare ies puţin din galeria cu mătuşi, şi ele dovedesc că Silvia Colfescu ştie să scoată o mică poveste cu haz şi miez din orice episod neaşteptat. Titlul uneia vă arată şi iscusinţa de pescar care ştie să aleagă momeala ce prinde-n cârlig pe cititor: „Scurtă poveste care nu e o poveste, despre o mătuşă care nu prea era mătuşă şi despre nişte tacâmuri de argint care nu erau deloc de argint”.
Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene este un deliciu, ce pretinde încă o porţie. Poate autoarea ne va pofti la un nou spectacol curând.
Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Editura Vremea, 2013, 144 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
