Ziarul de Duminică

MEMORIA CARTII POSTALE / Epigonii lui Averescu (II)

MEMORIA CARTII POSTALE / Epigonii lui Averescu (II)
03.06.2009, 15:34 112

 
Uriaşa sa autoritate in rândul subordonaţilor avea ceva mistic, raspunsul „Aşa ne-a cerut generalul Averescu" devenind incă din 1907 argumentul suprem pentru executarea intocmai a ordinelor sale. Din păcate, foarte puţini dintre actualii generali români au comandat in tinereţile lor trupe prin teatrele de operaţii multinaţionale in care a fost angajată armata română in ultimele două decenii in Somalia, Angola, Albania, Bosnia, Kosovo, Afganistan şi Irak. Majoritatea, din cauza necunoaşterii limbilor străine şi a procedurilor NATO şi ONU, s-a mulţumit cu cât mai frecvente vizite cu un pronunţat caracter protocolar prin teatrele de operaţii, vizite aducătoare de diurne in valută şi chefuri scăldate in whisky pe banii peace-keeperilor români, cu ochii umectaţi de şansa de a ciocni un pahar cu „dom general". 
Veleităţile politice par să facă parte din profilul-standard al generalului român din toate timpurile, poate şi pentru faptul că accederea la acest grad depinde, in mare măsură cel puţin, de bunăvoinţa civililor aflaţi la putere. Generalul Alexandru Averescu a avut incă din tinereţe ambiţii şi proiecte politice, cărora le-a dat curs imediat după ce şi-a incheiat destinul de profesionist al armelor, devenind in perioada interbelică şef de partid, de trei ori prim-ministru şi apoi consilier al Coroanei. Asemenea, toţi foştii şefi ai Statului Major General Român (şi nu numai ei), după ce au trecut in rezervă, au fost atraşi – intr-o formă mai deschisă sau mai discretă - spre o carieră politică, dar tuturor acestor trasee politice le-a lipsit complet strălucirea cunoscută de ilustrul predecesor, unele evoluţii ale acestor foşti atingând chiar limita ridicolului.           
In fine, dacă generalul Averescu a cunoscut gloria şi cele mai inalte recunoaşteri oficiale ale meritelor sale in ciuda repetatelor sale atitudini şi decizii rebele sau nonconformiste, marea majoritate a actualilor lideri militari ai armatei române se distinge printr-o obedienţă exacerbată, din care nu lipsesc accentele slugarnice şi linguşitoare (uneori chiar libidinoase) faţă de mai-marii aflaţi la putere (pe care nu ezită să-i bârfească ordinar pe la spate). Sunt notorii manifestările de animozitate şi chiar de respingere din anii 1916-1917 a generalului Averescu faţă de misiunea militară franceză şi mai ales faţă de generalul Berthelot, favoritul Curţii Regale, sau chiar relaţiile glaciale cu regele Ferdinand, la care s-a adăugat rivalitatea deschisă faţă de generalul – viitor mareşal – Constantin Prezan, care-i era superior direct in anii marelui război, ca şef al Marelui Cartier General. Nu avem cunoştinţă de astfel de poziţii rebele la nici unul dintre generalii români ai anului de graţie 2009 faţă de oamenii politici aflaţi la putere şi cu atât mai puţin faţă de vreun lider militar din NATO, ci dimpotrivă. 
Atitudinea poate excesiv de independentă, rebelă şi nonconformistă faţă de canoanele vremii a generalului Averescu ar putea fi explicată nu numai printr-o foarte puternică personalitate din care se detaşa un imens orgoliu, ci şi prin lipsa oricărui „sprijin de familie" in cariera sa, tatăl său fiind fost ofiţer in armata rusă, devenit funcţionar in administraţia Moldovei, iar mama moaşă. Dimpotrivă, intreaga ascendenţă in carieră, gradele şi funcţiile inalte ale covârşitoarei majorităţi a generalilor români din zilele noastre sunt datorate nu excepţionalelor lor calităţi, talente sau competenţe profesionale acumulte, ci apartenenţei acestora la familia unor lideri politici, cârdăşiei cu unii dintre aceştia incă din vremurile ceauşiste, colaborării trecute sau prezente cu serviciile secrete militare sau „civile", astfel incât orice urmă de gândire independentă să fie asfixiată de condiţiile de start in viaţă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO