In timp ce agenţiile de presă transmiteau imagini violente dintr-o Albanie răsculată, ale cărei instituţii de bază – armată, poliţie, justiţie, prefectura, primării, şcoală – incetaseră să mai existe, Tirana cerea sprijin şi intervenţie internaţională, iar Italia primea mandat din partea OSCE de a constitui şi conduce o forţă militară multinaţională pentru restabilirea ordinii şi asigurarea unor alegeri libere.
In aceste condiţii, Bucureştiul, unde tocmai se produsese alternanţa la putere de la un regim de stânga spre unul de dreapta, s-a grăbit să se afirme nu doar ca un consumator, ci si ca un furnizor de securitate regională, trimiţând in cadrul Operaţiunii Alba un detaşament tactic de infanterie format din 400 de militari inzestraţi cu tehnica militară aferentă şi cu dreptul de a deschide focul exclusiv in scop de autoapărare. Practic aceasta era prima misiune cu un nivel autentic de risc a armatei române in afara graniţelor ţării, după ce in anii precedenţi România se mulţumise cu contribuţii militare internaţionale de tip umanitar (spitale de campanie in Somalia ori Angola) sau de sprijin (genişti in misiunea IFOR din Bosnia).
Aşadar cele nici trei luni de misiune a detaşamentului Sfântu-Gheorghe – format din militari români provenind din batalioanele de căşti albastre din Bucureşti, Craiova şi Iaşi – in sudul Albaniei şi având baza principală in Gjirokaster au cunoscut o puternică incărcătură emoţională, parte datorită excitaţiilor artificiale generate de mass-media, parte datorită mizei politice interne asumate de Convenţia Democratică aflată la putere impreună cu preşedintele Emil Constantinescu. Trupele române au acţionat nu numai in Gjirokaster, dar şi in Sarande – aflat sub controlul unor bande mafiote –, Tepelene şi Vlora şi nu o dată militarii români au fost eroii unor incidente destul de spectaculoase: recuperarea unor observatori mai cheflii ai OSCE ameninţaţi de localnici intr-un restaurant din Gjirokaster; aplanarea unui schimb de focuri intre ţărani nemulţumiţi de modul de impărţire a ajutoarelor umanitare de către mafia locală; salvarea a două ziariste canadiene sechestrate de bandele din Sarande. Cu toate acestea, militarii români s-au lăudat la intoarcerea in ţară că nu au fost nevoiti să tragă nici un cartuş şi că in general au fost bine primiţi de albanezi.
Singura problemă a fost dezamăgirea tuturor, militari, politicieni şi civili când, la summitul NATO de la Madrid, din iulie 1997, România nu a primit mult visata invitaţie de aderare. In ciuda sforăielilor politice dâmboviţene, drumul României spre NATO nu a trecut nici prin Zenica bosniacă, nici prin Gjirokasterul albanez, nici chiar prin Priştina kosovară, ci abia prin foarte indepărtatele Kandahar afgan şi deşert irakian.
Există o singură carte poştală dedicată acestui eveniment, realizată in condiţii artizanale in doar o sută de exemplare numerotate de doi cartofili altruişti, Şerban Drăguşanu, editorul şi redactorul-şef al revistei "Colecţionarul" şi subsemnatul, participant direct la susnumita operaţiune.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
