Sorbona (1980-1993)
(…) In 1974,ramasese vacant, ratacit prin sertarele franco-române aleMinisterului de Externe francez si ale Sorbonei (Paris IV), un postde profesor "visiting" (in franceza, professeur associe).Istoria acestui post de profesor, aprobat de Presedintele Frantei(Georges Pompidou, si, ulterior, Giscard d'Estaing), se pierdea intimp (fusese creat pentru Alain Guillermou de catre rectorulAlphonse Dupront, amandoi fosti colegi de liceu si de Universitatecu Georges Pompidou, amandoi prieteni ai României oficiale,indiferenti la problemele României reale). Postul, dupa o serie detriste circumstante (moartea lui Georges Pompidou in 1974) si dupapensionarea celor doi profesori (Dupront, Guillermou), ramaseseneocupat. Prin stradaniile laudabile ale ambasadorului român deatunci (Corneliu Manescu), postul era mentinut, din an in an,sperandu-se a fi ocupat prin "recrutare" (selectie, in urma unuiconcurs "de acte") de catre un profesor din România. Sau de origineromâna, din strainatate. Bineinteles, valorosi Români din exil auavut intentia si initiativa de a concura pentru "recrutare". Din"RSR" s-au trimis, in egale conditii, trei nume, dintre care unulera al meu…
(...) Alegerea mea,la Sorbona, era explicabila. Eram al treilea din "terna", dar eueram singurul care aveam, ca specialitate si ca lucrari, limbaromâna si limba italiana! Ceea ce nu se stia la Bucuresti!Departamentul de româna, la Universitatea Paris Sorbonne - ca si laalte Universitati franceze, este legat cu limba italiana (UFRd'Italien et de Roumain). Iar eu eram abilitat pentru amandoua:absolvisem Facultatea de limba si literatura româna, aveam olibera docenza, in Italia, un doctorat in romanistica(italiana) la Bucuresti. "Recrutarea" mea a fost simpla: in juriuse gaseau italieni precum profesorul Gianfranco Folena, caruia iipastram de ani si ani aceeasi stima si prietenie profunda, siitalienisti francezi (care ma cunosteau), profesorii Michel David,Charles Boulay. Numai profesorul Christian Bec, directorul nounumit al departamentului, nu auzise de mine.
(…) Prima intalnirecu Sorbona a avut loc… la aeroport (pe atunci, Orly). Eram asteptatde unul dintre profesorii Institutului, Charles Boulay, pentru ca,odata sosit si instalat intr-un hotel (mi se rezervase o camera),sa luam masa de bun-venit impreuna cu sotia sa si cu profesorulGianfranco Folena, pe atunci, si el, professeur associé laUniversitatea Sorbonne - Paris IV. Dar, inca nedezmeticit dupaaterizare si "intrarea" in aeroport, dupa salutarile profesoruluiBoulay ("In sfarsit, ati aparut sain et sauf!"), ma trezescluat de brat de "atasatul cultural" al Ambasadei si apostrofat cucuvintele "Mergeti cu mine la Ambasada; ne asteapta Ambasadorul"etc. Am aflat mai tarziu, din spusele profesorului Charles Boulay,ce se intamplase: "atasatul cultural", un securist, il "informase"in prealabil pe profesorul francez care ma astepta, ca "N. vine cumine la Ambasada!". Comentariul ulterior al lui Charles Boulay: "Aminteles ca sunteti prizonierul lor, la Ambasada…" Asa a fost! Amfost primit de "ministru" (adica de numarul 2), nu de ambasador, mis-a indicat o camera spatioasa unde sa locuiesc si m-au "instalat"in Ambasada RSR din rue de l'Exposition. Mai mult decat atat: amfost insotit la administratia Sorbonei, am fost obligat sa indic -ca adresa personala - adresa Ambasadei, iar salariul… sa-mi fie siacesta depus tot intr-un cont "franco-român", controlat deAmbasada.
(...) La profesorulBoulay a avut loc, dupa vreo zece zile, o intalnire la care am fostinvitat, impreuna cu profesorul G. Folena, pentru a fi prezentatdirectorului Institutului, profesorul Christian Bec. G. Folena era,pentru ei, o garantie. In fond, eu nu eram un necunoscut: un volumpublicat in Italia, la prestigioasa editura Leo S. Olschki dinFlorenta (Strutture pronominali allocutive…) adusese numelemeu in biblioteca si bibliografiile italienistilorfrancezi.
Am fost "supus"atunci - intr-o discutie cu profesorul Bec - la o examinareamanuntita: biografia mea, planuri de viitor pentru catedra etc. Amtrecut cu bine "probele": citeam pe fata lui G. Folena satisfactiade a ma vedea apreciat de catre director. Mi-am dat seama, atunci,ca acest valoros al meu mentor padovan a fost cel care sustinusealegerea mea in postul de profesor asociat de la Sorbona (ceilaltiprofesori cunosteau vag unele scrieri de-ale mele de lingvisticaitaliana). Altfel spus, drumul meu la Paris trecuse prinPadova!
(…) S-au maiintamplat, in acei ani (1982-1984), si alte evenimente in care eraevident amestecata Securitatea. In toamna anului 1982, sosise unnou Ambasador, bineinteles mare securist, un anume Dumitru Aninoiu(voi vorbi despre el mai departe). Odata cu venirea lui, prezentapresanta a Securitatii devenea tot mai evidenta. Si jalnica! Prinluna mai 1982, a inceput, la Paris, "afacerea Haiducu". Unsecurist-spion economic a fost insarcinat de "centrala" sa devinakiller, sa-i lichideze pe Virgil Tanase, cel care scriseseun fulminant articol-pamflet contra lui Ceausescu (numindu-l lepremier roi communiste), publicat in revista "Actuel"; si pePaul Goma, celebrul opozant anti-Ceausescu. Agentul se numea MateiPavel Haiducu: el s-a predat Politiei franceze si a marturisittotul, acceptand a juca o farsa politica "Centralei" Securitatii dela Bucuresti si generalului Plesita, in special. Toata aceastacomplicata operatie a fost povestita de Haiducu si a devenit, maitarziu, o carte: J'ai refusé de tuer (Plon, 1984). Actiunealui Haiducu a avut consecinte politice - si politienesti - deosebitde grave. Dar nu era singura incercare de asasinat a Securitatii.In 1977, cu cativa ani in urma, se petrecuse incercarea de a reducela tacere, mutiland-o - de catre agenti naimiti de Bucuresti - peMonica Lovinescu. Scandalurile luau proportii.
(...) Profitand deposibilitatea de a tine, in timpul verii, cursuri publice libere inaula Facultatii de Medicina, am facut, pentru parizienii varstniciramasi in oras, expuneri ample despre România - astazi (istorie,cultura, societate). Nu as putea spune ca nu am avut succes!Conferintele mele (vreo doua-trei) nu erau supravegheate oficial,nici de Sorbona, nici de Ambasada (prin lectori). Eu luam acolo, infata auditoriului (numeros!) pozitii explicit ostile fata deregimul din România comunista. Vorbeam deschis despre realitateadin România lui Ceausescu - si eram ascultat. Experienta din vara,pentru publicul parizian, a continuat in toamna. Dupa incepereaanului scolar 1983-1984, am organizat, in seminarul meu pentrupersoane de "varsta a treia" (inscrise, regulat, la Sorbona) altecicluri de conferinte despre România. Nimic mai nevinovat pentruadministratia Sorbonei! Dar eu invitam sa vorbeasca celor prezentio serie de reprezentanti de frunte ai exilului românesc. M-asprijinit in aceasta actiune Mihnea Berindei - si, intr-o bunamasura, Adrian, fiul meu. Am invitat atunci la Sorbona sa tinaconferinte in fata auditoriului francez - pe langa cei doicolaboratori, refugiati politici români (Matei Cazacu, AncaDumitrescu) - personalitati de vaza ale exilului românesc sauprofesori francezi care cunosteau bine România si puteau spuneadevarul. Trebuia spus adevarul la o catedra universitara, inFranta libertatilor, despre regimul Ceausescu! Au luat cuvantulatunci, in dupa-amieze linistite de sambata, intelectuali activi aiexilului militant românesc, alaturi de care sa gaseau si Francezicare cunosteau tara noastra: Vlad Georgescu, directorul "Europeilibere", profesorul Cicerone Poghirc, profesorul Jean Gouillard(bizantinolog), astazi, toti, decedati, precum si doamneleCatherine Durandin (profesoara la INALCO), Nicoleta Franck(publicist), Marie-France Ionesco si, bineinteles, in repetateranduri, Mihnea Berindei. O conferinta a fost tinuta de CiceroneIonitoiu, expunand pe larg suferintele detinutilor politici români- printre care se prenumara si el. Nu o data, prezenta deosebita aunui invitat ii aducea in sala pe Monica Lovinescu si pe VirgilIerunca! Mihnea Berindei - imi aduc aminte - pleca uneoriprecipitat din sala de curs pentru a vorbi la telefon cu familiavreunui disident român arestat la Bucuresti (unul dintre acestia,mi se pare, era Radu Filipescu). Participantii erau si ei extrem deinteresati de ceea ce auzeau (unii dintre ei s-au inscris la acestecursuri doi-trei ani la rind!). Li se infatisa alta Românie, ceaadevarata, cea oprimata.
Bineinteles, toataaceasta serie de cursuri destinate celor ce aveau "le troisi'meâge" se desfasura excluzandu-i total pe lectorii oficialitrimisi de România (cred ca ei nici nu aveau habar de ceea ce sepetrecea sambata in Institut! Eu invatasem procedeul de la prof.Emil Turdeanu). Si cu atat mai mult Ambasada!
Eram satisfacut deactiunea mea universitara. In sfarsit, dupa ani si ani de supusaascultare a propagandei comuniste românesti, se auzea, in Sorbona,vocea opozitiei democratice - in exil. Era usor de constatat ca,din pacate, in Franta nici oficial-politic (regim de dreapta,gaulle-ist!), nici in invatamant, in predarea limbii române inUniversitati, nu se manifesta vreo opozitie fata de regimul dinRomânia, nici vreun act de solidaritate cu dramele Românilor dintara. Urmand aceeasi atitudine, nici Alphonse Dupront, nici AlainGuillermou, nici alti profesori de româna mai in varsta nuavusesera curajul de a vorbi "de rau" România comunista(chiar mai mult, la un colocviu oficial despre Eminescu, tinut prin1978, inainte de venirea mea la Paris, cei doi profesori mai suscitati i-au… alungat din sala pe exilatii români, ca sa nu se"supere" Ambasada "RSR"). Numai Catherine Durandin, noua titulara acatedrei de la INALCO, a avut - cea dintii - initiativa unorprezentari critice ale situatiei din România subCeausescu.
(...) In orice caz,Sorbona "cu mine", atunci, nu mai era Sorbona oficiala! Iar eu… Euaveam inca pasaport oficial românesc! Scriind azi acesteranduri nu-mi pot retine gandul: duplicitate à la roumaine!Dar, de data aceasta, pusa in slujba unei cauze juste. Aveamsentimentul ca, asa, atat de putin, imi facusem si eu datoria…Ajutat, bineinteles, si de personalitati din exil.
(…) Venirea lui D.Aninoiu nu a fost un eveniment oarecare. Mai intai, mi s-a atrasatentia (de catre atasatul cultural) ca "tovarasul ambasadortrebuie ascultat cu atentie sporita", ca "el este seful" etc. etc.En clair, prin Aninoiu vorbea Securitatea! (Bietul Manescu,in vremea dinaintea plecarii era luat in ras de functionariiAmbasadei. Cu mine a avut relatii corecte. As spune chiar ca,inainte de a pleca din Paris, m-a chemat la el si, prin semne, mi-aindicat "sa raman"! Nu uit al sau deget aratator izbind biroul deambasador: "Dumneata, aici...")
Pe Aninoiu ilintalnisem - ca ambasador - fugitiv, la Viena: asistase (ca sa maspioneze, sa asculte ce spuneam…), la Universitatea din Salzburg,unde eram invitat sa tin o conferinta de specialitate. Aninoiuveghea!
La Paris, m-a"recunoscut"! Imi adresa - cand ma intalnea - un salutcondescendent (desi eu nu mai locuiam de mult in localul Ambasadei)- spre surprinderea celor ce-l insoteau.
Dar, iata, primulincident a aparut curand dupa venirea lui Aninoiu. Intr-o bunadimineata, postul de radio France Info anunta ca, la AmbasadaRomâniei, un om s-a aruncat pe fereastra, injunghiat cu un cutit inspate! Bineinteles, Românii din exil (Cicerone Ionitoiu, in primulrand) au alergat de indata, sperand ca pot interveni in nenorocire.Nicidecum! Securistii din Ambasada trasesera cadavrul in interiorulcurtii consulatului si nu permiteau nimanui sa intre si sa vadacorpul neinsufletit. Politia franceza insasi a fost respinsa - inbaza exteritorialitatii oficiilor diplomatice. Explicatia"oficiala": o sinucidere.
Era intr-o zi deduminica, 1 aprilie 1984. In Paris incepuse a circula o gluma:Românii se sinucid implantandu-si un cutit in spate! Enigmaramanea, dar nu a durat mult. Pana atunci crima din Ambasada serasfrangea si asupra noastra, in Universitatea Sorbonne - Paris IV,unde profesori si studenti imi puneau tot felul de intrebarilegitime (eu eram inca in raporturi cu Ambasada). Ulterior, s-aaflat adevarul: tanarul inginer (se numea, parca, Iosif Nicolae),inainte de a pleca din Paris acasa, la Bucuresti, fusese contactatde serviciile speciale franceze care ii promisesera azilul politic(in schimbul furnizarii de informatii). El a facut imprudenta de anu pastra secretul si - dupa o fuga prin culoarele Ambasadei, candreusise a deschide fereastra ca sa se arunce in strada - a fostinjunghiat cu salbaticie. Gestul disperat i-a fostfatal…
Am inteles atuncica ceea ce se intamplase era consecinta dura a instaurariisecuristului-sef, colonelul D. Aninoiu ca ambasador. Oficiuldiplomatic "RSR" intra sub auspiciile directe ale Securitatii."Perdelele" diplomatice cazusera odata cu plecarea lui CorneliuManescu. Scandalurile luau proportii.
(…) Imi aduc amintesi acum de momentul cand am decis sa merg la Grand Palais. Am ajunsin biroul directorului, prof. Christian Bec. Emotionat, i-am spus,clar, ca "nu se mai poate!". Trebuie sa trec dincolo de baricadelecomuniste ale Ambasadei, sub protectia serviciilor OFPRA aleMinisterului de Interne francez.
M-a inteles de astadata (poate ca si surescitarea mea il convinsese) si mi-a promis cama va sprijini, dindu-mi recomandarile utile (dar nu neaparatnecesare!). In aceste conditii, am avut, peste cateva zile, una alui, alta a profesorului Charles Boulay. La acestea s-au adaugatalte scrisori de recomandare. Cea mai cald favorabila era cea aregretatului hispanist Maurice Molho, o eminenta personalitatestiintifica internationala, precum au fost si interventiile scriseale unor participanti la cursurile de sambata pentru "varsta atreia". O recomandare a lui Mihnea Berindei, considerat pe atuncica un fel de "consilier" al administratiei franceze pentru România,mi-a fost ceruta chiar de OFPRA. Aveam deci cincirecomandari - laudative -, garantii in favoarea azilului meupolitic.
Inarmat cu acestescrisori de recomandare am luat calea spre OFPRA - un drum deunul singur. Eram singur: cu viata mea de pana acum si carieramea universitara - dar… cu fiul meu, curajos refugiat politic inFranta, cu sotia mea, ostatica in România. Purtam cu mine, inconstiinta, toata povara existentei mele. Era in luna iunie 1985.Scrisesem, in prealabil, o (dupa mine, frumoasa si, mai ales,sincera) scrisoare de demisie din Universitatea Bucuresti (amaflat, ulterior, ca scrisoarea devenise un act de acuzare si deinsulte prin bunavointa unora dintre fostii mei colegi). Oscrisoare pusa pe hartie, as spune, cu durere. Paraseam 35 de anide Universitate: intrasem, preparator, in ianuarie 1950, ieseam,demisionind, in iunie 1985. Ii adaug, la aceasta, pe colegi. peprieteni, pe studentii (si pe doctoranzii) mei - bineinteles, petoate rudele mele pe care - cu imensa parere de rau - trebuia sa-iparasesc sine die. Abandonasem tot trecutul meu la 57 deani.
Toate acestea imitreceau prin gand si se transformau in fapta pe cand ma indreptamspre Porte de la Villette, spre OFPRA, pentru a cere sa mi seacorde azil politic. Presiunile securiste ale Ambasadei RSR maconstrangeau a recurge la acest grav act al vietii mele. In pericolramasese Florica, sotia mea, in România.
(...) Am avutnorocul sa o intalnesc, la OFPRA, pe doamna Francine Petrulian,fiica profesorului universitar Gheorghe Strat, jurist de renume,mort in inchisoare la Sighet. In mainile ei mi-am lasat cererea deazil politic, recomandarile si pasaportul oficial românesc. Urma saastept rezultatul… Mi-a sosit in cateva zile - semn ca problemelemele politice si de siguranta nationala franceza erau clare -impreuna cu o scrisoare a directorului Oficiului (OFPRA) in careimi dorea "sa prelungesc" sederea mea in Franta, in tara unde "stiuca dumneavoastra contati pe multi prieteni" etc. etc. - aprobandintru totul iesirea mea definitiva din "lagarul opresiv" alcomunismului… (Bineinteles, se intemeia pe scrisorile derecomandare ale profesorilor de la Sorbona, ale Francezilor care macunosteau si chiar ale comunitatii exilatilor români, prin MihneaBerindei.)
In 13 iunie 1985aveam documente de refugiat politic in Franta, ocrotit de Statulfrancez! Nationalitatea mea ramanea insa cea româneasca. Nu aveamnevoie, nici nu-mi doream sa renunt la aceasta - abstracta! -legatura cu România, la care nu am renuntat niciodata.
Si totusi…"Cordonul ombilical" cu România lui Ceausescu - dar si cu toti ceidragi ai mei - se rupsese. Eram "refugiat politic" in Franta, ca sifiul meu, iar viata lua alt curs. Primul care s-a bucurat a fostfiul meu - dar o licarire trista trecea prin ochii sai (si ai mei)la gandul ca, undeva, departe, mama lui, sotia mea de zeci de aniramasese ostatica in România. Incepea, pentru mine, alta campanie:eliberarea sotiei mele - sau cum se spunea atunci, actiunea pentru"reintregirea familiei".
(…) In aceeasi zide 13 iunie, in limbaj "codat", i-am comunicat sotiei mele, latelefon, rezultatul ("Am cumparat dictionarele pe care mi le-aicerut"). 13 iunie: ziua Sf. Anton de Padova.
Fragmente din volumul in pregatirela Editura Logos
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
