Ziarul de Duminică

Menestrelul culorilor la centenar/ de Aurelia Mocanu

Menestrelul culorilor la centenar/ de Aurelia Mocanu

galerie foto

Autor: Aurelia Mocanu

07.11.2014, 00:07 247

Marţi, 28 octombrie 2014, în Sala Mitiţă Constantinescu a Palatului Băncii Naţionale, a avut loc prezentarea publică a albumul monografic de pictură, grafică şi scenografie „Discreta Frumuseţe” - George Ştefănescu-Râmnic (1914-2007). Expoziţia, ai cărei curatori au fost criticul de artă Aurelia Mocanu şi arhitectul Radu Ştefănescu, fiul artistului, s-a redeschis cu o amploare cel puţin dublă (cca 100 de lucrări cvasi inedite), la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, ieri, 6 noiembrie, în cadrul seriei muzeale „Restitutio”.

„Grădina Zburatorului - George Ştefănescu-Râmnic (1914-2007)”, expoziţie cu două evenimente conexe pe parcursul ei, va fi deschisă în sălile „H.H. Stahl” şi „Lena Constante” ale Muzeului Satului, până în 15 decembrie 2014. Vernisajul, susţinut ieri de criticul Aurelia Mocanu, va fi urmat, în cadrul expoziţiei, de decernarea premiului pentru tineri curatori „Vasile Drăguţ” a U.AP. – Secţia Critică (joi, 13 nov, h 16) şi de seara muzeală oferită de istoricul de artă Ruxandra Dreptu (miercuri, 19 nov, h 16) cu tema „Nostalgia Atelierului”.

Făptura sadoveniană a pictorului George Ştefănescu-Râmnic pare meditativă şi concentrată în remarcabilele autoportrete ale celui născut la Marele Război, rănit grav în Al Doilea şi apucând să vadă Europa Unită. Longevivul artist este un minunat exemplu de senectute seniorială alimentată de un destin care a învins răul vremurilor. A avut o voltă stilistică remarcabilă în ultimii 17 ani de viaţă, în mediu westfalic. În 1989, s-a pregătit de exil atunci când a părăsit ţara, dar mai ales tihna atelierului drag din Casa-Muzeu Tattarescu. Lucrările rămase în ţară, după cel puţin şase expoziţii bucureştene importante, şi producţia germană (de mii de piese de pictură şi grafică) sunt restituite publicului român prin albumul, expoziţiile şi iniţiativele Fundaţiei ce-i poartă numele, din 2011.

Centenarul naşterii pictorului George Ştefănescu-Râmnic va releva una dintre personalităţile surpriză pentru recitirea istoriei recente a artei româneşti. netocită prin mediatizare. La un moment istoric dat, printr-o regândire exegetică subordonată unei etalări revelatorii, opera celor clasaţi drept „mici maeştri” poate repune în discuţie vedetele. Surpriza vine prin noul filtru de coerenţă stilistică – mai ales dacă persoana artistului a optat pentru discreţie şi penumbra propriului atelier. Iar în jocul cotelor de piaţă, lucrările care, prin tehnica de execuţie înfruntă bine timpul, capătă un plus de autenticitate, dar şi o anume originalitate.

Doamna Lucia Sturdza Bulandra în nebuna din Chaillot

Există paralele foarte interesante de destin şi vocaţie artistică pentru alţi patru pictori români, longevivi şi stinşi în areal european, o pentagramă a celor născuţi în 1914: Aurel Cojan, Alexandru Ţipoia, Eugen Drăguţescu, Jules Perahim şi Ştefănescu-Râmnic. Plecaţi la Paris în acelaşi an,1969, Cojan se stinge la 91 de ani iar Perahim la 94. Cu burse de studii la Roma, Drăguţescu şi Ţipoia intră în posteritate în acelaşi an 1993, primul în Italia, al doilea în sânul familiei, în diaspora geneveză. Anul simbolic – 33 pentru „răul beligerant al secolului 20, îi găseşte colegi la Belle-Artele bucureştene pe patru dintre cei cinci, azi , centeari: Cojan, Drăguţescu, Ţipoia, Ştefănescu.

După experienţa războiului şi a îndeletnicirilor varii artistice din anii 50, Ştefănescu-Râmnic devine scenograf la Teatrul Bulandra, până în 1974. Pictorul din el a evoluat, în discreţia concentrată a atelierului bucureştean, spre libera abstracţie cromatică, afirmată deplin după 75 de ani. Afiliabil amprentei lui Dărascu în lucrările anilor '60, pictorul a marcat un salt stilistic în Germania, în ţinutul Münster-ului, între 1990-2007, pe care ne bucurăm să-l semnalăm publicului şi specialiştilor. Expozitia cu caracter retrospectiv Grădina Zburatorului dă o nouă încărcătură de sens colecţiei de familie, remarcabil organizată de Fundaţia întemeiată de fiul său. George Ştefănescu-Râmnic devine astfel, în posteritatea recuperată, purtătorul unei formule stenice de colorism pe trame de figurativ, treptat stilizat armonic.

Iată ce remarca criticul de artă Dan Grigorescu, în 1987, în prefaţa albumului pe care Editura Meridiane îl dedica artistului: „(...) Identitatea stilistică a picturii lui George Ştefănescu ar putea fi căutată prin raportare la un neoprivitivism al senzaţiei, al emoţiei şi, deopotrivă, al formulărilor plastice. Este matca în care se întâlnesc, pentru el, lecţia întemeietorilor de modernitate (Gauguin, Van Gogh) şi formulele vizuale de postbizantinism rusticizat, oferite de pictura ţărănească pe sticlă”.

Autoportretul stenic cu stilizări de ţărani pe fundal, din 1960, este aproape un manifest pictural pentru Ştefănescu-Râmnic. Forme mărunţite şi policrome, captează vivacitatea ruralului, trainic prin liniştea mamelor cu prunci şi a vitelor pe ţarină. De la caligrama în tuş a privirii pe sub ochelari, la analiza gravă a aşezării între şevalet şi oglinda atelierului, autoportretele presărate pe o jumătate de veac au o remarcabilă coerenţă mărturisitoare de destin. Ele însumează o anume atenţie scrutătoare, urmată de bucurie reţinută şi de plăcerea travaliului în solitudine. Tăcere şi simplitate. Sunt „faţete” de modulări stilistice în cadrele figurativului, alimentate cu decizii moderniste. Apărând ades cu şapcă, dar şi cu tichie orientală, cu halat academic de pictură, sau cu impostare de iconar pe sticlă ori schiţă fovă direct pe ziarul „România liberă”, Ştefănescu-Râmnic ni se arată, de fapt, rezervat cu teatralitatea vocaţiei sale de erou principal al picturii.

De la Râmnicul Sărat, de la liceul Ferdinad, a rămas amintirea – cu efigie grafică excelentă – a  profesorului Cucu, semnatar de volume de poezie, care i-a încurajat cariera tânărului de condiţie socială modestă. Câteva portrete remarcabile de actori „în act” expresiv dezlănţuie suculenţa paletei artistului. Memorabile sunt portretele Luciei Sturza Bulandra. Schiţele de scenografie sunt lapidare şi pregnante ca semn grafic modernist. Desenele pentru filmul capodoperă „Pădurea spânzuraţilor” au şoapta amintirilor reprimate din război.

Arcul evolutiv până la abstracţia intens cromatică, cu teme spiritualizate, din deceniul târziu german, este încărcat de energia unei vieţi de atelier. Jocul ielelor cromatice se răsfiră peste grupuri de magi, menestreli şi pestriţi arlechini. Este o distribuţie de figuranţi pentru un spectacol imaginar care a învăluit continuu atelierul lui Ştefănescu-Râmnic, într-o atmosferă de bucolic crepuscular. Afost un vis şi un loc de refugiu sub presiunea de secol torţionar.

AFACERI DE LA ZERO