Nora Maria Vasilescu s-a născut la Bucureşti, la 18 decembrie 1964. Debutează sub pseudonimul Valer Brancovan în „România Literară” (1986) cu un grupaj de poeme. Absolventă a Facultatăţii de Litere din Bucureşti, secţia română/engleză (1989). Frecventeaza cenaclul de poezie al lui Mircea Martin. Temporar conduce cercul de critică literară al lui Eugen Simion (colaborare întreruptă după o comunicare despre figura dictatorului în romanul sud-american). Conduce timp de trei ani cenaclul de folclor literar. Evită repartiţia trecând la FF în ultimul an şi angajându-se la Biblioteca Naţională, departamentul de schimb internaţional. Preparator la Facultatea de Litere, catedra de Folclor literar românesc (1990-1995).
Publică articole de antropologie culturală, traduce Riturile de trecere de Arnold van Gennep şi Magie, ştiinţă şi religie, de Bronislav Malinowski, ambele publicate la editura Moldova, Iaşi. Bursă Fulbright la Texas Pan American University, cultural anthropology, sub conducerea profesorului Mark Glazer (1995-1997).
Publică primul volum de versuri, în engleză, Daughter of King Lear(Toth Press, 1997). Lucrează ca cercetător ştiinţific la Centrul Naţional pentru Cercetarea şi Valorificarea Culturii Populare (la vremea respectivă un fel de concurenţă a Institutului de Folclor, doar că sub egida Ministerului Culturii, nu a Academiei); construieşte prima bază de date etnologică în format electronic; face cercetare de teren mai ales în Transilvania. Alături de Dănuţ Dumitraşcu, coordoneaza filmul Melania, de la fata notarului la moştenitorul tronului. Scrie Cu soarele pe piept – piesă reprezentată la Teatrul Naţional din Iaşi.
În 2007 se intoarce în Statele Unite, alături de soţ. Scrie, citeşte şi face voluntariat la o casă de bătrâni.
Citind Mentori, Temple, Ispitiri, primul volum din Orenda, ficţiune romanescă plasată de Nora Maria Vasilescu prin mileniul VII, cel care va să vină pesemne într-o zi, încerci un sentiment de familiaritate şi altul de alienare. Ceva déja vu et bien connu răzbate din evocări şi descrieri, uneori sărindu-ţi chiar în faţă. Daliha Kaiym este un cartier răufamat, înţesat de pestriţe grupuri interlope.
Autoarea nu şi-a propus să inventeze vreo utopie mizerabilistă şi nici să adere la vreo ideologie de melodramă stângistă. Căci Orenda este mai degrabă un duh ce se poartă pe deasupra astrelor. Avem de a face cu o lume imaginară într-o federaţie de corpuri cosmice, planete şi sateliţi, a cărei viaţă pulsează în principal pe astrul Mufrid. Există însă şi planete muncitoreşti precum Pavo3, se cunosc lumi de un prestigiu inferior ce se cuvin a fi ascunse, conform mentalităţii mufridienilor etc. Societatea, aşadar, este şi nu este evoluată faţă de Anno Domini 2016. Oamenii ajung să trăiască 400 de ani, medicina atinge culmi abia visate astăzi, în stare fiind a efectua intervenţii simili chirurgicale doar prin acţiunea gândului, telepatia şi-a câştigat o forţă reală, dar nu şi o independenţă pe măsură, fiindcă puterea telepatică a unui personaj e contracarată de abilităţile în materie ale altuia. Lumea pare proiectată de un Nietzsche destul de tulburat. Acţionează apoi, cu interese divergente, clanurile, între care unul poziţionat central. Au loc de asemenea comploturi, încercări de asasinat, proiecte obscure de utilizare a tehnicii medicale ca armă vulnerantă sau letală, ba chiar şi crime pasionale. Dar se derulează şi misterioase ritualuri, de iniţiere, de confirmare, după o formulă folosită în Biserica Catolică, iar unele personaje însemnate se bucură de protecţia izvoarelor despre care se spune la un moment dat că ar fi „sfinte...”. Autoarea are inspiraţia şi inteligenţa artistică de a nu descrie niciodată modus operandi al acestei influenţe protectoare sau primejduitoare. Imaterialitatea izvoarelor pe care nimeni nu le vede, dar deasupra şi în preajma cărora pluteşte o lumină albăstruie, devine astfel cheia multor bulversări şi exaltări.
Dar ce este Orenda? Pe parcursul întregului volum populat de Mentori, proiectat în vertijul Ispitirilor şi umbrit de faima Stelei Templului, te aştepţi s-o întâlneşti în cele din urmă pe Orenda, o vrăjitoare, o mare azurie, o regină, o stea căzătoare, o cometă suitoare... Nimic din toate acestea. Ca să ajungi la originile nonfictive ale Orendei, trebuie să te laşi călăuzit de un antropolog precum Marcel Mauss: el susţine că la irochezi, celebrul trib amerindian care a dat numele Canadei, Orenda este un arhetip al energiei vitale.
E un prim volum dintr-o tetralogie care se anunţă a fi de o complexitate, de o forţă şi de un rafinament cu totul excepţionale.
Capitolul II - Alatar
Bach - BWV 1056 partea I Allegro moderato
De cele mai multe ori înfăţişarea foştilor revoluţionari ajunşi pe urmă şefi de stat ezită între imaginea de maimuţă hăituită şi cea de buldog excesiv hrănit. Să fie asta o şoaptă a matricei încercând să ne sugereze că şefii revoluţiilor ar trebui să moară tineri, suficient de tineri ca oamenii să le poată iubi fizionomiile fără să se-mpiedice de crimele care însoţesc, precum sacrificiile antice de la baza construcţiilor, mai toate răsturnările istoriei? Faţa lui Alatar Vhaol, Învingătorul, evitase acest clişeu.Părea să-şi fi pus vârsta sub control puţin după patruzeci de ani standard, adică la vreo zece după victoria Clanului, ori după ce părul doar începuse să-i albească. Conturul delicat al siluetei din imaginile de arhivă se solidificase într-un bărbat cu umeri rotunzi şi paranteze adânci în jurul gurii. Anii înmuiaseră cu milă aceste trăsături adăugând numai vagi pungi ochilor şi o maiestate prăfoasă frunţii, atât cât să se deseneze cu înţelepciune în funcţia sa de simbol.
O anume lentoare obscură care i se desfăşura din palme, din mers, poate şi din întârzierea râsului din ochi care nu ajungea decât cu greu la buze aveau darul să transmită interlocutorului idea difuză că se află pe mâini bune, că odată ce Învingătorul a luat la cunoştinţă problemele tale, de-acum lucrurile cu siguranţă se vor îndrepta fiindcă e suficient să te uiţi cum se aşază pe scaun aşteptând să-i vorbeşti ca să-ţi dai seama că acest om te ascultă, te înţelege şi n-o să lase lucrurile aşa.
Aceasta fusese şi idea lui Yegor când decisese că trebuie să-i ceară o întrevedere privată. El petrecuse ultimii zece ani de viaţă în apropierea Moştenitorului ca instructor de lupte şi, deşi nu schimbaseră multe cuvinte în acest timp, credea că-l cunoaşte nu atât din vorbe şi gânduri, cât mai degrabă din semnalele unghiurilor de aplecare ale oaselor, ale momentelor precise când sudoarea sparge-n sus bariera pielii, din vibraţia muşchilor în efort. Prin urmare, ştiind ce avea să spună, să-şi exprime grijile în faţa consilierilor, a misticilor mai cu seamă ar fi putut lesne să ducă, în viaţa acestui băiat, la consecinţe pe care n-ar fi fost bucuros să le anticipeze. Mai ales că observaţiile sale, în ciuda experienţei, tot puteau fi reacţii de moment, venite din cu totul alte resorturi decât bănuia el acum.
În schimb aspectul rectiliniu al Învingătorului, ochii lui serioşi de câte ori i se adresase în trecut îi sugerau ceva din vechii săi şefi militari. De altfel Alatar ataşase formal întregul aparat educaţional dedicat lui Holon nu de o ierarhie profesională, ci de el însuşi, în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu devină ceea ce în vechiul Templu fuseseră mentorii. Cu toate acestea niciunul dintre profesori nu venea din proprie iniţiativă să-i vorbească aşa cum făcuse Yegor acum, poate ca urmare a unei reflecţii îndelungate asupra faptelor şi consecinţelor lor sau poate numai din disciplină cazonă.
- Sigur, adăugase acesta în cele din urmă, poate mai mult ca să se convingă pe sine, ar trebui să fiu primul mulţumit de atitudinea atât de vioaie a Alteţei sale faţă de orele mele... Poate starea de spirit pe care o adoptă este cea mai potrivită pentru aceasta disciplină... însă totuşi mă uimeşte într-un fel şi asta am vrut să vă ăă ... raportez...
Alatar Vhaol îl urmărea frământându-se. Le dădea oamenilor totdeauna ceva mai mult timp decât aveau ei cu adevărat nevoie. Momentele acelea în care, aflat în prezenţa unui Învingător tăcut, ai isprăvit ceea ce voiai să spui, dar din partea cealaltă nu vin nici întrebări, nici vreo schimbare de subiect creau deseori un neastâmpăr care producea fie nuanţe, fie informaţii suplimentare, câteodată importante, mai totdeauna neintenţionate.
Nu era cazul lui Yegor, decise el. Bătrânul isprăvise cu prima frază întreaga informaţie: era îngrijorat de o anume doză de competitivitate pe care i se păruse a o sesiza în felul în care Moştenitorul aborda luptele. Acum doar încerca să dea înapoi fără îndoială pentru că în tot acest timp ajunsese să se lege afectiv de Holon.
Nici nu era singurul. Cu vreo doisprezece ani în urmă, când îl aduseseră, prezenţa copilului în palat îl emoţionase şi pe el într-o oarecare măsură. Nu se putea să nu-l asocieze cu propria sa istorie, deşi băiatul nu suferise vreo despărţire de familie: fusese accidental găsit într-un orfelinat. Oricum era un tânăr bărbat la ora aceasta şi cele spuse de Yegor se cereau luate în serios. Chiar fără vizita instructorului de lupte, de când Holon devenise apt pentru confirmare, de câte ori se apleca asupra problematicii lui era apucat de-o tulburare prea puţin motivată pe care cu greu izbutea s-o suprime.
Strict legal Învingătorul nu era decât un Consilier al Clanului ca toţi ceilalţi, superiori condiţionaţi şi ulterior confirmaţi în apele izvoarelor. Dar nici măcar cetăţenii lumilor de margine n-ar fi luat această egalitate în serios. Imediat după victoria Clanului, “Învingătorul” fusese un atribut. Trecerea anilor, contactul nemijlocit cu izvoarele, precizia politică a lui Alatar Vhaol, probabil şi reprimarea focarelor de rezistenţă din prima sută de ani distilaseră atributul în titlu permanent.
Poate că era vina formaţiei sale eminamente politice din ultima vreme care îi spusese că îşi consolida puterea asociindu-şi un tânăr complet nevinovat de orice i s-ar fi putut reproşa istoriei Clanului. În fond, dacă Învingătorul ar fi dispărut, oricare dintre Consilieri i-ar fi putut prelua funcţiile mai degrabă tradiţionale decât constituţionale. Dar socotiseră o idee mai bună căutarea publică a unui superior absolut, educarea sa în palat şi asocierea cu Învingătorul. Pe de o parte, gândise, ar fi beneficiat de o uriaşă simbolistică arhetipală a cuplului tată-fiu. Fără să fie o adevărată relaţie de familie, nici să fi vrut n-ar fi putut evita ca acest fel de imagini, mai vechi decât istoria, să fie proiectate asupra lor. În cazul de faţă, o asemenea proiecţie i se păruse benefică.
De cealaltă parte, oricât de convins ar fi fost de doctrina condiţionărilor şi oricât de legat de puterea izvoarelor, nu era atât de fanatizat încât să nu înţeleagă că felul în care luaseră ei puterea şi mai ales epoca de consolidare a acesteia construiseră în jurul lor o aură, între altele, de ferocitate. Or, un copil născut sute de ani după victorie, instruit de Clan şi confirmat în apa izvoarelor sacre putea, credea el, să le dea o anume puritate istorică pe care simplele justificări logice sau politice nu mai aveau puterea să o recupereze; ar fi fost o validare a succesului.
Poate ca să contrasteze cu opulenţa fostei puteri, poate doar din lipsă de răgaz în mijlocul haosului de după dispariţia Stelei Templului, primul secol când clădiseră palatul fusese o epocă de austeritate şi minimalism. Clădirea hexagonală, de beton fără finisaj încă păstra marca timpului când fusese concepută mai degrabă ca basilică deasupra izvoarelor decât ca locuinţă permanentă a cuiva. Şi era drept că în acea perioadă Alatar Vhaol nici nu venea acolo decât pentru confirmările forţate care prea adesea se transformau în execuţii. Era locul său de maximă forţă, cu siguranţă, dar nu o casă.
Odată cu reinstalarea păcii, stabilizarea Clanului ca structură, reînchegarea relaţiilor diplomatice cu celelalte şase sisteme, înţelesese treptat că ori îşi clădea un alt centru aiurea, că pe Domenii n-ar mai fi avut loc, ori îl transforma pe acesta. Nu putea ţine negocieri în camerele reci şi cavernoase aşa cum se găseau. Deja începuse să facă alergie la strâmbătura clasică de-acum a diplomaţilor de pe Gamma când venea vorba despre Pavo3, Planeta Capitală.
Să se îndepărteze de izvoare pe de altă parte ar fi fost dureros. Aburul lor cald, semi-întunericul Sacristiei, protecţia, însuşi pericolul pe care-l inspirau altora ajunseseră să facă parte din modul în care se concepea pe sine. Afară de asta, odată teraformată planeta, că asta făcuseră de mult, natural sau prin acţiunea discretă a izvoarelor, nu ştiau, se formase acel inel de junglă protectoare deloc dezagreabil şi care contribuia la sentimentul de securitate al celor de pe Domenii.
În fine, după ani de agitaţie, campanii militare, tratative care durau cu lunile, începuse să-i fie dor de unele laturi ale confortului pe care-l degustase în prima tinereţe, de frumuseţea care să-ţi bucure simţurile şi să-ţi clătească neliniştea minţii. Aşa se ajunsese la organizarea actuală a palatului: două etaje care acopereau sacristia construită peste izvoare, aşa se ajunsese la marile colecţii de pictură, instalaţii, la sala de concerte şi cele patru săli de conferinţe, fiecare câte o bijuterie de arhitectură în sine.
Politic asta însemna şi un semnal generos faţă de superiorii trataţi vreme îndelungă mai degrabă ca inamici. Uite, spuneau frescele şi picturile, uite, spuneau mobilele intarsiate şi parchetele în simetrii complicate, n-avem nimic cu voi, dimpotrivă noi vă celebrăm existenţa atâta vreme cât e paşnică, sub condiţionări. Era adevărat şi că artele decorative păreau cele mai indiferente la acestea.
În orice caz, atunci reproiectaseră apartamentele Consilierilor, diplomaţilor, chiar şi ale ostaticilor; Alatar însuşi îşi comandase unul de care ajunsese să se ataşeze mult, în special de camerele neo-naturiste care menţineau un permanent gazon în chip de pardoseală, locul său predilect de meditaţie, în esenţă camere largi, albe, aproape goale, cu perspectivă lungă, până la peretele junglei.
Aici, invizibile, se aflau instalaţiile sale de muzică, aici ţinea şi o anumită serie care-i rămăsese dragă din operele pictorului Damien şi tot aici instalase câteva dintre delicatele fântâni de mirosuri ale unui artist condiţionat, contemporan. Dacă jos, în Sacristie, se afla puterea lui vibrantă şi neliniştitoare, camerele cu gazon erau polul calmului şi al gândirii.
După convorbirea cu Yegor ajunsese aici aproape fără să şi-o propună. Ştia foarte bine la ce vulnerabilităţi se deschide el personal prin prezenţa acestui Moştenitor despre ale cărui calităţi excepţionale erau pline reţelele.
Cu toată vârsta controlată, cei mai bătrâni superiori atestaţi, exceptându-l pe el, Ladora şi Anton Mulder, nu depăşiseră cu mult două sute de ani. Lor li se adăugau misticii Templului care de obicei treceau de expectaţia naturală de viaţă, dar în mod normal uzura sufletească sfârşea prin a-l convinge şi pe cel mai avid de viaţă dintre ei să renunţe la un moment dat sub imperiul oboselii, o afecţiune pe care nimeni şi nimic nu izbutise încă să o vindece. Unii specialişti nici n-o mai treceau în sfera patologiei. Cei cu număr valoric mic - dacă decideau să-şi treacă sub control vârsta, fiindcă, în viziunea maselor, lucrul trecea drept detestabil - nici nu ajungeau la oboseală, sufereau de tulburări psihologice masive până să atingă o sută cincizeci. Acum, cu Anton mort cu mai bine de cincizeci de ani în urmă şi Ladora care evident îndeplinea sarcini mistice pe lângă izvoare, Alatar Vhaol, chiar fără să fi simţit vreodată oboseala, era fragil, foarte fragil la cei peste patru sute de ani ai săi.
Îl respecta pe Yegor pentru multiple motive. Fireşte îi cunoştea biografia în detaliu, cum o ştia şi pe a celorlalţi profesori ai lui Holon. Dar era acest bun simţ pe care îl aprecia în primul rând, cel care îl făcuse să ceară o audienţă privată pentru nişte informaţii când ar fi putut atât de simplu să le spună în gura mare peste masa unui consiliu profesoral.
Yegor câştigase în tinereţe câteva premii în campionate de lupte corp la corp, iar mai pe urmă se însurase cu o verişoară de care se îndrăgostise la ei, pe Hydrus. După câţiva ani şi îndelungi misiuni în garda unor comercianţi care treceau din lumea civilizată în cele de margine de mai multe ori pe an, se convinsese că mariajul fusese o greşeală, dar cum apucaseră să facă doi copii, încercă să amâne problema, oricum el era pe drumuri cea mai mare parte a timpului. Într-una dintre permisii, vizitând familia unui coleg, se înflăcără de fata aceluia, substanţial mai tânără ca el. La doi ani după aceea se trezi chemat de urgenţă înapoi din misiune. Nevasta îi murise subit. Peste asta ar fi trecut el cumva, dar la alte câteva luni se dovedi că tânăra lui iubită fusese cea care cauzase decesul. Între violenţa din meserie şi cea din propria familie, Yegor ajunse un fervent susţinător al condiţionărilor. Întovărăşit de cei doi băieţi părăsi Hydrus pentru un post în armata tucaniană de unde, odată pensionat, pentru faima lui sportivă, dar şi pentru cea de om devotat regimului, fusese invitat pe Pavo3 să facă parte din echipa care-l instruia pe Moştenitor pe care nu-l deosebea fundamental de un mezin al celor doi fii de-acum bărbaţi în toată firea. Yegor se apropia binişor de şaizeci de ani şi refuzase orice control al vârstei. Avea o adevărată pasiune pentru tot ce însemna luptă de aproape şi stăpânea tehnicile câtorva şcoli diferite de astfel de sporturi.
Treaba lui fusese să facă din Moştenitor un om care, lăsat fără arme şi fără cine ştie ce aptitudini fizice în mijlocul unui grup de asasini, să supravieţuiască destul cât să primească acel ajutor despre care antrenorul n-avea nici un dubiu că avea să-i vină. Şi de treaba asta se achitase perfect.
Alatar nu se îndoia că dacă bătrânul luptător simţise un instinct agresiv, de competiţie în mintea lui Holon, era vorba despre ceva real. Însă un individ cu date similare nu era chiar aşa de uşor de găsit şi mai cu seamă avea nevoie de argumente mai serioase decât opinia unui instructor de lupte în faţa Consiliului... dacă ar fi fost să ceară înlocuirea Moştenitorului.
Dar oare o pledoarie în acest sens nu l-ar fi indicat pe el ca temător sau, poate şi mai rău, la începutul declinului, adică tocmai ceea ce nu simţea. Sau nu cumva tocmai aceste gânduri, prin însăşi natura ori intensitatea lor, de fapt însemnau începutul oboselii? Nu avea nici o metodă de a-şi sili Consilierii să nu se gândească la oboseală atunci când aveau de-a face cu un ins de peste patru sute de ani, dar se puteau evita ambiguităţile cel puţin. Nu, nu putea să ceară aşa ceva, cel puţin nu încă.
Pe urmă poate că toată vina era a lor, fiindcă nu vruseseră să rişte o confirmare ratată. Izvoarele erau desigur selective şi se întâmplaseră nenorociri de-a lungul timpului, nu doar cu foşti membri ai Templului care putuseră să fie bănuiţi că intră în apele acelea cu cine ştie ce gânduri sau puteri străine, ci şi cu inşi care păreau cu totul devotaţi Clanului.
Însă acum nu se mai putea argumenta că Holon e doar un copil. Confirmarea izvoarelor cu siguranţă n-ar fi avut decât efectul de a-i revela valorile Clanului în toată strălucirea lor şi l-ar fi echilibrat definitiv, l-ar fi dat societăţii aşa cum îşi doriseră ei încă dinainte de a-l găsi... sau poate n-ar fi rezistat probei şi atunci nu ar mai fi fost nimic de făcut în afară de înlocuire... Goni ideea din minte fiindcă nu se putea împiedica de a o vedea în lumina ei de gând trădător.
Însă poate că era într-adevăr ceva care îi scăpa fiindcă, în ultimă instanţă, starea aceasta de frământare era prea intensă, iar el prea experimentat ca să o atribuie numai unor observaţii ale instructorului...
Fragment din volumul în pregătire la Editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
