Ziarul de Duminică

Metroul - un loc răcoros/ de Călin Hentea

Metroul - un loc răcoros/ de Călin Hentea

Fotografii de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

25.11.2011, 00:00 69

Mult s-a mai lăudat propaganda ceauşistă atunci când, în noiembrie 1979, a fost dată în funcţiune prima linie de metrou bucureştean: Timpuri noi - Semănătoarea. La fel se mândreau şi se minunau şi bieţii români, bucureşteni sau veniţi din provincie prin capitală, neieşiţi prin cele străinătăţuri occidentale, care se dădeau cu metroul mai mult din curiozitate, decât din necesitate. Oare câţi dintre cei care se umflau în pene cu noua ctitorie a "Epocii de aur" erau conştienţi că decadenţii imperialişti britanici avuseseră parte de această minune încă din 1863, francezii din 1900, iar Stalin inaugurase metroul moscovit, emfatic decorat în noul stil al realismului socialist, încă din 1935, acesta putând fi folosit şi ca adăpost antiaerian în caz de război? Important era, şi este, faptul că în sfârşit Bucureştiul avea metrou, iar acesta, cu toate minusurile lui, fusese construit, aidoma Casei Poporului, doar cu materiale şi specialişti români care la vremea respectivă erau plătiţi regeşte (sic). Trăiască!

Aşadar, după tentativele eşuate din anii 1910, 1930 şi 1950, aveam şi noi metrou, ca toată lumea. Un loc răcoros, la adăpost de canicula verii şi uscat faţă de intemperiile iernii. Nu contează că staţiile sunt mai rare şi frecvenţa trenurilor este mai mică decât la cele din Occident. Bine că vine, fie ploaie, fie vânt, pentru că atunci când băieţii de la Metrorex intră în grevă, traficul din Bucureşti intră în colaps. Ca urmare, toată lumea este mulţumită că metroul măcar merge. Dacă, aşa cum este firesc, el se extinde, pe măsura creşterii oraşului, această normalitate a redevenit însă subiect de laudă propagandistică privind măreţele realizări ale partidului aflat la putere, la fel cum se întâmpla şi pe vremea lui Ceaşcă. Pe măsură ce liniile de metrou se extind, se complică şi schema reţelei bucureştene: dacă reţelele occidentale sunt înfăţişate în sistem "anti-prost", astfel încât orice străin să poată să se orienteze singur atât pe hartă, cât şi prin labirintul de coridoare pentru a nu greşi peronul, în Bucureşti doar cei foarte inteligenţi şi cu o cunoaştere îndelungată a circulaţiei trenurilor se pot orienta singuri, provincialii şi străinii fiind obligaţi la permanente solicitări de lămuriri prin viu grai sau orientări cu mâna.

Urmând linia austeră şi autarhică a designului ceauşist, fără decoraţiuni sau o arhitectură deosebită, fără prea multe facilităţi (abia mai târziu s-au răspândit scările rulante spre enorma uşurare a bătrânilor ce nu obişnuiau să meargă la sală, ci doar să stea la cozi, iar curenţii de aer care-ţi zboară pălăria din cap şi îţi răvăşesc coafura sunt încă foarte activi la ieşirile în unghi drept din staţii), metroul bucureştean este urât, aspru, fără farmec şi identitate. Doar vechile vagoane de metrou care mai circulă pe direcţia Preciziei, cartierul Militari, mai constituie o pată de culoare ambulantă datorită street-artiştilor care le-au împodobit pe toate cu graffiti-uri viu colorate. Cu toate aceste lipsuri estetice, metroul bucureştean beneficiază de o toponimie remarcabilă, pe cât de bogată în simboluri, pe atât de exotic-poetică. Puţini bucureşteni ştiu că trenurile Bombardier (adică cele noi, dotate cu bodyguarzi şi fără cerşetori) care circulă pe magistrala 2 poartă nume de gingaşe flori precum Dalia, Narcisa, Crizantema, Crăiţa, Nufărul, Zambila, Iasomia, Frezia, iar cele de pe magistrala 1 au nume de capitale europene. În schimb, a trebuit să apelez la Internet pentru a afla cine a fost Costin Georgian (director legendar al metroului, mort la datorie înainte de inaugurarea staţiei Basarab) sau Petrache Poenaru (combatant în armata lui Tudor Vladimirescu şi inventator al stiloului la 1825). Cât despre Leontin Sălăjan, nu multora le mai pasă că a fost un general comunist prosovietic de origine maghiară, drept pentru care tot aşa îi spun intersecţiei şi staţiei de metrou ce poartă acum numele de Nicolae Grigorescu.

În fond, la fel ca pretutindeni, mai nimeni nu se gândeşte la astfel de lucruri atunci când se îndeasă semiadormit, dimineaţa devreme, în vagoane pentru a ajunge la serviciu, sau suportă cu stoicism combinaţia inefabilă de transpiraţii şi feţe stoarse (dintre care unele mai continuă să vorbească la telefon) la întoarcerea acasă. Poate mai important este faptul că, pe scaune sau chiar în picioare, în metrou se citeşte, fie "Click", fie literatură, dar se citeşte. Şi asta nu e puţin lucru.

AFACERI DE LA ZERO