• Leu / EUR4.9454
  • Leu / GBP5.7743
  • Leu / USD4.8344
Ziarul de Duminică

Mici Forme De Iubire (IV)/ de Emilian Isăilă

Mici Forme De Iubire (IV)/ de Emilian Isăilă

Autor: Emilian Isăilă

30.03.2012, 00:06 54

Douăzeci de ani şi un meci de crichet

Requiem a intrat în redacţie când mai erau cinci minute până la începerea şedinţei de sumar. Femeia cu cearcăne care lucra la biroul din dreapta lui i-a întins o foaie de hârtie pe care se aflau trecute propunerile pentru a doua zi. Requiem a smuls foaia şi a plecat spre sala de şedinţă. Transpirase şi simţea scrisoarea din buzunarul de la spate ca o palmă pe fund.

Nu mai ştia nimic de Pavel de douăzeci de ani. Mai precis din 14 iunie, de la venirea minerilor. Atunci erau s-o mierlească. S-au despărţit de nevoie. Nici măcar nu apucaseră să se salute. Ce salut, au fugit cât au putut ca să nu fie prinşi. Şi acum scrisoarea după atâţia ani.

A intrat. Nu era ultimul. Va sta aocolo mai bine de o oră încercând să-şi dea seama ce vor oamenii să citească a doua zi. O operaţiune încărcată de un subiectivism absolut. Jurnaliştii se aflau sub stăpânirea evenimentelor. Deşi toţi căutau o poveste extraordinară, ea apărea rareori. Şi ce însemna o poveste extraordinară? Ţinea tot de conjuctură, de interesul opiniei publice. De fapt, de cele mai multe ori, publicau ce aveau sau ce nu publicaseră cu o zi înainte. Se uita la feţele colegilor lui. Toţi visau să fie în cu totul altă parte. Acasă, la locul de fumat cu paharele de plastic pline cu cafea de la automat în mână şi cu ţigara în colţul buzelor, în faţa calculatoarele, discutând pe mess. Oriunde, dar nu acolo. Acolo era cea mai mare plictiseală. Şi atât de cald. Aerul condiţionat nu făcea faţă. Oricum erau discuţii interminabile pe marginea temperaturii. Femeile urau frigul, bărbaţii ar fi făcut 20 de grade.

A băgat mâna în buzunarul de la spate şi a scos scrisoarea. Plicul se şifonase. Se umezise de la transpiraţie. L-a pus în faţa lui lângă un maldăr de ziare. L-a pipăit. Nu părea să aibă mai mult de o coală înăuntru. L-a desfăcut. A scos hârtia şi a citit:

"Mă întorc pe 1 octombrie. Pavel"

Ce naiba e asta? şi-a zis. Doar nu vrea să-l aştept la aeroport. A mototolit hârtia şi a împins-o lângă ziare. Nu-l văzuse de douăzeci de ani şi îi spunea când se va întoarce. Să-i fie de bine. Cine era Pavel? O fantomă.

I-a venit rândul să spună subiectele. A citit de pe foaie, a dat câteva amănunte. Redactorul-şef a ales unul şi i-a spus să pregătească o pagină. A fost de acord. Era uşor, povestea fusese scrisă. Mai avea nevoie de editare şi gata. Şedinţa s-a terminat. A ieşit şi a luat-o spre automatul de cafea. Era coadă. S-a aşezat la rând. S-a scotocit prin buzunare după două monede. Şi-a luat cafeaua şi s-a întors la birou. A deschis calculatorul. S-a uitat prin mailuri. Nimic interesant. A deschis site-ul competiţiei, nimic interesant. Îi rămăsese mintea la anunţul trimis de Pavel.

Trecuse atâta timp şi nu încetase să se gândească la el. Ce-l apucase să răscolească trecutul? Amintirile trebuiau îngropate. Acum trăiau în altă lume. N-avea nicio legătură cu ce crezuseră ei. Dar ce crezuseră? Atunci, fiecare îşi imaginase lumea lui. Fiecare spera câte ceva, iar speranţele se împlinesc sau nu. Cei care şi-au împlinit visele sunt trişti pentru că între timp au altele. Alţii n-au reuşit nimic şi atunci s-a format o categorie cu dezamăgiţi din care face parte şi el. Dar ce-a sperat? Întotdeauna a fost sceptic, dar oricât de sceptic a fost nu s-a aşteptat ca lumea lui să dispară.

Niciodată nu s-a gândit înainte că străzile o să fie sufocate de maşini. Niciodată nu s-a gândit că va fi atât de stresant la slujbă. De douăzeci de ani trăieşte fără niciun fel de siguranţă a zilei de mâine. Totul e provizoriu. Nu s-a gândit niciodată că liberatatea poate căpăta această formă brutală. E atât de greu să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi s-o iei de la capăt, fără să ai nici cea mai mică idee ce te aşteaptă seara. Trăia pentru beţia de după orele de muncă. Măcar trăia pentru ceva. Avea colegi cu copii care cărau şi imensa presiune a responsabilităţii. Lui i se rupea în paişpe. Într-o dimineaţă nu se va mai trezi. Gata. Vecinii din bloc sau colegii de redacţie îl vor duce la crematoriu. Aşa a trăit şi a murit un bou. În jurul lui, tipii care împliniseră 40 de ani cedau pe capete. Infarct, atac cerebral, infarct, atac cerebral, infarct, atac cerebral. Cu asta se ocupa generaţia lui, cei care speraseră atât de mult, cei care s-au aruncat în libertate şi au realizat rapid că nu-i învăţase nimeni să înoate.

Şi acum Pavel a hotărât să se întoarcă. Se gândea la el că a reuşit. El care sperase cel mai mult, el care fusese îndrăgostit de această lume nouă, cel care şi-a asumat cele mai mari riscuri. Pentru el, Pavel reprezenta semnul că se putea scăpa din mocirlă. Se gândea că se va întoarce cu un zâmbet de milionar. Simbolul succesului. Vezi, îi va spune, dacă am crezut în lumea nouă, ea a fost bună cu mine. Mi-a oferit tot ce mi-am dorit - dragoste, pasiune, am văzut lumea.

Şi dacă nu era aşa. Dacă se va întoarce cu aceeaşi dezamăgire în priviri pe care o avea când l-a văzut ultima dată?

Acum îi părea rău că a lăsat bucata de hârtie în sala de şedinţe. Degeaba s-a întors s-o caute, trecuse deja femeia de serviciu şi făcuse curat. Ar fi vrut să se uite la scris, să-l cerceteze, să vadă dacă e al unui om trist sau al unuia fericit.

Şi mai era ceva ciudat. Se întorcea chiar acum când englezul bântuia prin oraş şi se interesa de el. Poate între ei e vreo legătură. S-a gândit că ar trebui s-o anunţe pe Rada. O fi primit şi ea vreun semn de la el. Poate ştia mai multe. O să-i dea un telefon.

A plecat de la redacţie pe la opt jumătate seara. Rada îl aştepta la Irish Pub în Titulescu. Lui Requiem îi plăceau cârciumile care rezistaseră anilor '90. Se învechiseră. Aminteau cumva de acei ani ai tuturor posibilităţilor, anii frenetici. Fumul de ţigară intrase în fibra lemnului ce tapeta pereţii. Mobilierul barului se tocise şi semăna cu o tejghea din evul mediu. Ţinta de darts fusese ciuruită de miile de ace ce căutau să facă un "bull's eye". La început, fusese un loc al elitei, acum devenise un loc al nostalgicilor. A trecut prin toate fazele. Şi abia aştepta să mănânce o porţie de cartofi prăjiţi cu peşte şi să dea pe gât cinci pahare pline cu bere DAB.

De mic fusese îndrăgostit de Rada. De când el şi Pavel jucau fotbal în spatele blocului. El gras, întotdeauna nimerea în poartă. Dar îi plăcea. Nu-i era teamă să se arunce. Fetele, când mai crescuseră, veneau să urmărească o partidă de fotbal între blocurile rivale. Apăra câte o minge grea şi se umfla în pene, îi înjura pe ăia din apărare, sperând să fie remarcat de ea.

Iubirile lui au semănat întotdeauna cu viaţa lui - fără speranţe. Se îndrăgostea numai de femei care nu se uitau la el. Dar pe Rada o iubise mereu. N-avusese curajul să i-o spună niciodată. Nici Pavel nu ştia nimic. Nu vorbeau despre ea.

În copilărie, Rada avusese părul lung. Deschis la culoare, aproape blond îi cădea peste umeri. Uneori ieşea afară şi îl prindea cu o serie de bentiţe colorate ţipător - verde, roşie, portocalie, roz, albastru deschis. În zilele de vacanţă încerca să ghicească cu ce bentiţă va ieşi Rada în acea zi. Uneori îşi prindea părul, alteori îşi făcea o coadă împletită la capătul căreia agăţa o fundă albă. A fost şocat când, într-o dimineaţă a ieşit cu părul tuns. I s-a oprit inima. Dar îi stătea bine şi aşa. Împlinise de curând 13 ani. Atunci, când l-a văzut cu faţa întinsă de mirare s-a oprit şi a întrebat râzând: "Ce? Nu mă recunoşti?"

Requiem a continuat să stea cu gura căscată, iar ea a trecut pe lângă el, îndreptându-se spre grupul de fete care aşteptau să-i admire noua tunsoare.

Era cu trei ani mai mare decât ea. Îi scria poezii, dar niciodată nu-i trecea numele pe hârtie. Îi era frică să nu descopere cineva marele său secret.

Şi totuşi, n-a iubit-o suficient. Acum totul părea pierdut. El se simţea bătrân la cei 40 de ani, ea avea un copil dintr-o căsnicie care se destrămase. Se gândea că a acceptat înfrângerea că nu mai poate lupta pentru dragostea ei.

A preferat să-şi rateze viaţa în loc să se schimbe. Da, acum era târziu. N-a înţeles că libertatea nu e ceva care ţi se dă, ci doar ceva care ţi se ia. Şi nu e luată doar de istorie, e luată de fiecare individ.

Degeaba a fost îndrăgostit atâta vreme de Rada şi n-a făcut nimic pentru a o cuceri. S-a adâncit în existenţa lui marginală. S-a amăgit tot timpul că nu e potrivit pentru lumea asta ca şi cum ar mai avea o a doua şansă. Când se chinuie noaptea să urineze îşi dă foarte bine seama că nu există a doua şansă.

Acum se gândea că un ţel cum ar fi fost cel de a o cuceri pe Rada ar fi putut să-l schimbe. Dar ura atât de mult curele de slăbire.

Când a intrat l-a izbit mirosul de fum. Era puţină lume. Vara, oamenii preferau terasele, nu cârciumile. Doi-trei englezi rătăciţi prin oraş şedeau la bar şi se uitau la un meci de criket.

Rada se afla la o masă undeva într-un colţ. Comandase un pahar cu vin. Nu bea bere niciodată. Îşi amintea din tinereţe că se plângea c-o balonează. Era la fel de frumoasă. Nu mai fuma.

Când l-a văzut, i-a zâmbit. Requiem s-a gândit cât de oripilată ar fi dacă i-ar spune că n-are chiloţi pe el. Era frumoasă şi slabă. Obrajii se mulau pe pomeţi, coborau abrupt ca să îmbrăţişeze bărbia rotundă.

-Bună, i-a zis Requiem de cum a intrat în salon.

-Bună, a răspuns Rada şi bărbatul a sesizat o undă de emoţie în glasul ei.

-Iartă-mă c-am întârziat, dar s-a închis târziu prima pagină.

-Nu face nimic. Nici nu ştii cât mă bucur că ai sunat. N-am mai ieşit de un secol.

Requiem s-a gândit că ar trebui să renunţe la cartofii prăjiţi. Când se afla în preajma ei îi venea să ţină cură de slăbire. Păcat că nu stătea mai mult cu ea, ar fi arătat şi el a om, s-a gândit în timp ce se aşeza.

-Ai fost destul de misterios la telefon, a zis Rada.

-Da, dar hai să comandă înainte.

-Păi, eu rămân la vin. Nu mai mănânc seara.

-Atunci nu mănânc nici eu. O să beau bere.

A privit-o. Ar fi vrut să-şi aprindă o ţigară, dar s-a abţinut. Când nu fuma, nu ştia ce să facă cu mâinile. Acum a prins cu dreapta paharul înalt plin cu bere şi l-a dus spre gură.

-Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.

-Nu mare lucru, a zis cu voce calmă. Nu vroia s-o sperie. Era atât de frumoasă. Am primit o scrisoare de la Pavel.

-O scrisoare? Ţi-a scris Pavel? s-a mirat ea.

-Vorba vine. Era o hârtie împăturită pe care a scrijelit că se întoarce pe 1 octombrie. S-a semnat. Plicul avea ştampila unui oficiu poştal din Madrid.

-Interesant. Eu nu ştiu nimic, a zis Rada, iar privirea ei s-a întunecat, dar nu de furie, ci o tristeţe ce pornea ca un şuvoi de undeva din interior şi exploda în ochii de un albastru închis.

-N-am vrut să te supăr, a zis Requiem. Se blestema în gând. Mai bine nu-i spunea nimic.

-Nu sunt supărată că nu mi-a scris. Aşa am stabilit de când a plecat. A trimis aproape în fiecare lună bani. Ştiu că e bine. Mă îngrijorează mai mult că se întoarce acasă.

-De-asta am vrut să te întâlnesc. Credeam că ştii ceva. Că ai vorbit cu el.

-N-am vorbit cu el de douăzeci de ani. Nici nu ştiu cum arată. Cred că aş trece pe stradă pe lângă el fără să-l recunosc. Mi-e atât de dor de el.

A început să plângă. Lacrimile i s-au adunat în colţul ochilor şi s-au prăvălit pe obraji. Privirea se sprijinea undeva de geamurile murdare din partea opusă a încăperii.

Requiem ar fi vrut s-o ajute, dar se simţea atât de neputincios în faţa tristeţii ei. Îl ura pe Pavel. Şi-l blestema în gând pentru nenorocita lui de scrisoare.

-Ce l-o fi apucat? a zis cu voce tare.

N-a primit niciun răspuns. Rada privea peste umărul lui.

-Ştii cum e să pierzi pe cineva drag? Desigur că ştii, a zis, nelăsându-l să răspundă. L-am aşteptat în primii ani, apoi, o vreme nu m-am mai gândit la el, apoi m-am gândit iar. Încet, încet, despre el mi-au rămas doar amintirile plăcute. Trăsăturile lui mi s-au estompat în minte. Mă gândeam la Pavel ca şi cum ar fi murit. Şi apoi, într-o bună zi mă trezesc cu un englez la uşă.

-Da, am vorbit şi eu cu el.

-Bănuiam. Elisa ştia de tine. Ştia poveştile cu Pavel de la mine.

S-a oprit. Se opriseră şi lacrimile. Şi-a întors privirea spre Requiem şi un surâs a apărut pe buzele date discret cu ruj.

-Englezul mi-a lăsat un jurnal întins pe şapte caiete. E toată povestea lui Pavel.

Requiem a rămas cu gura căscată.

-Tu ştii de Pavel?

-Da, ştiu. Îi ştiu sufletul.

-Şi, cum e?

-Cum e? a întrebat ea mirată. Nu înţelegea sensul întrebării şi s-a încruntat abia sesizabil.

-A reuşit?

-Ce să reuşească, Requiem? a întrebat cu o voce puţin stridentă. Nu înţelegea ce vrea să afle bărbatul din faţa ei.

-Dacă a reuşit să fie liber? a zis el, oarecum emoţionat.

-Atât de liber şi atât de trist, a spus Rada cu voce joasă ca pentru sine.

-Deci n-a reuşit, a zis Requiem.

-Nu ştiu, o să-ţi dau să citeşti. Poate găseşti răspunsul pe care-l cauţi. Eu nu mi-am dat seama.

-Şi, s-a căsătorit? Are copii?

Rada l-a privit ca şi cum abia a aterizat de pe altă planetă.

-Eu m-am căsătorit, între timp am şi divorţat. Am copil, a zis ironic. Pavel să se căsătorească. Pavel nu poate iubi.

-De unde ai mai scos-o şi pe asta? Pavel era cel mai romantic tip pe care l-am cunoscut vreodată. A iubit-o nebuneşte pe Irina. A suferit ca un nebun din cauza ei.

-Da, pe Irina. Scrie şi despre ea în caietele alea.

-Nu ţi-ai dat seama de ce se întoarce? a întrebat Requiem.

-Ba da, a răspuns ea cu un glas slab. Buza de jos i-a tremurat uşor, dar n-a mai plâns. Pentru că a pierdut. A pierdut tot, a zis ea.

Requiem se gândea că a pierdut bani, că şi-a pierdut o mână sau un picior. S-a gândit că e bolnav şi se întoarce să moară acasă.

-Cam aşa ceva, a zis Rada. Se întoarce să moară acasă.

-De ce?

-De dezamăgire, Requiem. Pavel a plecat pentru că a fost îngrozit de ce se întâmpla în România. Ştii foarte bine cum a fost atunci. El chiar a crezut că lumea noastră se va schimba. A fugit când şi-a dat seama că va asista de fapt la prăbuşirea ei.

-Da, cam aşa ceva, a zis bărbatul care avea un chef nebun să-şi aprindă o ţigară.

-A plecat de aici, din lumea lui şi a ajuns într-o lume în care şi-a dat seama că e singur. Şi-a asumat singurătatea şi a mers mai departe, dar, undeva pe drum, a rămas fără dragoste. Fără nimic.

Rada a tăcut. Şi-a băut paharul de vin. S-a ridicat. S-a apropiat de Requiem şi l-a sărutat pe frunte.

-Să treci să-ţi dau caietele. Va fi o lectură interesantă.

Apoi a plecat. A ieşit pe uşă, iar Requiem a rămas cu senzaţia că trebuie să bea ceva tare. Foarte tare. Venise cu maşina. S-a ridicat de la masă şi s-a mutat la bar. Meciul de crichet nu se terminase. Probabil că nu se va termina niciodată. A cerut un whisky şi şi-a zis că va lăsa maşina aici şi va pleca cu taxiul. Şi-a aprins o ţigară. I se făcuse foame, dar o va stinge cu mult whisky. Îi rămăsese în minte imaginea Radei, calmă, tristă, puternică. Se gândea că încă o mai iubea. Se gândea că ea îl iubea pe Pavel. Se gândea că Pavel se va întoarce. Oare era o veste bună sau rea? La al treilea pahar de whisky s-a gândit că ar fi bine să-l anunţe pe englez că i se întoarce personajul. Prin mintea înceţoşată de băutură şi-a imaginat cum îşi va petrece ziua de 1 octombrie în aeroport, aşteptând cursele din lumea întreagă ca să-l întâmpine pe vechiul său prieten. Oare chelise? Oare avea părul alb? Purta ochelari sau îşi lăsase barbă? Douăzeci de ani înseamnă mult timp, dar trecuseră atât de repede şi inutil. Ca un fum a zis şi a tras adânc din ţigară.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9454
Diferență: 0,0101
Ieri: 4.9449
Azi: 4.8344
Diferență: 0,5324
Ieri: 4.8088
Azi: 5.7743
Diferență: -0,1763
Ieri: 5.7845
Azi: 4.9860
Diferență: 0,1808
Ieri: 4.9770