Ziarul de Duminică

Miguel Hernández şi glasul poeziei / de Rodica Grigore

Miguel Hernández şi glasul poeziei / de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore

31.01.2013, 23:56 265

"Azi inima îmi prisoseşte..." (Miguel Hernández)

Supranumit "vocea îndurerată a poeziei spaniole a secolului XX", Miguel Hernández (1910 - 1942) s-a născut la Orihuela, lângă Alicante, fiind în adolescenţă păstor de capre. De solidă formaţie autodidactă, înzestrat cu un extraordinar talent nativ, el se afirmă foarte de tânăr în peisajul liricii hispane, impunându-se rapid în cadrul celebrei Generaţii de la 1927 (situându-se, oarecum, la sfârşitul ei, cel puţin din punct de vedere cronologic, deci debutând după Federico Garcia Lorca, Jorge Guillen, Pedro Salinas sau Gerardo Diego) şi aducând un suflu cu totul nou. Poezia sa este, cel puţin la începuturi, de factură barocă, plină de dramatism şi de pasiune, autorul cultivând metafora neobişnuită şi efectele de surpriză, în lina marilor săi maeştri spirituali, străluciţii reprezentanţi ai Secolului de Aur Spaniol, a căror operă o cunoştea extrem de bine, de la Góngora la Quevedo. Hernández participă activ la luptele care au sfâşiat Spania în timpul Războiului Civil, afirmându-se ca un dârz susţinător al cauzei republicane, iar după încheierea acestuia va fi întemniţat şi va muri în închisoare, la vârsta la care alţi poeţi abia încep să fie cunoscuţi cu adevărat. În ciuda scurtei sale vieţi, influenţa sa asupra liricii spaniole de mai târziu este însemnată şi, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, ea este încă identificabilă la nivelul discursului liric practicat de numeroşi poeţi contemporani. Nu e de mirare, aşadar, că la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa, un grup de oameni de litere şi artişti plastici din Spania, legaţi, într-un fel sau altul, de Alicante, au publicat un foarte reuşit album, adunând laolată versuri şi imagini plastice, menite a stabili un veritabil dialog peste timp cu opera lui Miguel Hernández. Astfel, fie că e vorba de creaţii lirice sau picturale, fiecare fragment inclus în volumul intitulat semnificativ Voces de papel (Glasuri de hârtie), dă câte un răspuns inedit unui celebru text al poetului dispărut atât de prematur, Carta (Scrisoare). Va lua naştere, în acest fel, o simbolică punte, menită a demonstra că timpul scurs de la începutul secolului XX şi până astăzi nu anulează posibilitatea reluării unor teme identice - şi, desigur, raportarea la un model estetic cu adevărat viabil. În egală măsură, autorii prezenţi în aceste pagini celebrează, prin propria creaţie, poezia luminoasă şi profundă a lui Hernández şi subliniază, fără alte explicaţii ori teoretizări inutile, că vocea lirică a acestuia este extrem de vie în spaţiul cultural spaniol al prezentului.

Citind poemele care compun Voces de papel şi privind, deopotrivă, excelentele ilustraţii ce însoţesc textele puse, în mod global, sub semnul expresiei care aduce la un numitor comun toate aceste desene, picturi sau gravuri, Luces de hiel, ne dăm seama că, de la marii reprezentanţi ai liricii hispane de la '27 şi până la creaţiile ultimilor ani, autorii spanioli au rămas fideli unor principii constante şi pe care au reuşit să le formuleze foarte convingător. Astfel, pentru autorii incluşi în acest proiect artistic, la fel ca şi pentru înaintaşii lor, poezia reprezintă o cale privilegiată de cunoaştere a realităţii. Deloc întâmplător, unul dintre modelele literare cele mai actuale devine, în acest context, tocmai Miguel Hernández, considerat de Dámaso Alonso "genialul epigon al marii generaţii lirice hispane de la '27". Doar prin intermediul adevăratei poezii, pare a spune fiecare în parte din cei peste treizeci de autori prezenţi în paginile acestei cărţi, fiinţa umană poate descoperi modalitatea cea mai adecvată de a se raporta la universul înconjurător, pe de o parte, iar pe de alta, de a se înţelege pe sine. De a intui cauzele profunde ale crizelor existenţei de zi cu zi, dar şi a le depăşi ori, dacă nu, cel puţin, a le evalua efectele într-un mod mai adecvat.

Partea literară a fost coordonată de Rosana Solivella, iar cea plastică de Silvana Solivella, iar printre creatorii implicaţi în acest proiect se numără Jenaro Talens, Veronica Garcia, Pedro Herrnaz, Alfons Cervera, alături de Daniel Ybarra, Yamandu Canosa sau Carmen Perrin. Fiind, de la un capăt la altul mult mai mult decât se înţelege în general printr-un simplu "omagiu artistic" dedicat memoriei lui Miguel Hernández, Voces de papel este o carte de adevărată poezie, care stabileşte "o corespondenţă transcomunicaţională" (după cum spun chiar coordonatorii proiectului de faţă) cu marele poet alicantin, autorii prezenţi în paginile acestui volum pornind de la spiritul profund al operei lui Hernández, iar nu doar de la litera sa. Dovadă că, şi după un veac de la naşterea poetului, la Alicante - şi nu numai, circulaţia acestui excelent volum fiind asigurată de Institutul Cervantes - oamenii mai găsesc timp (chiar în contextul anilor agitaţi pe care îi trăim!) şi pentru poezie.

Voces de papel. À Miguel Hernández, Instituto Cervantes, 2010

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO