Să stai singur în întuneric aşteptând să vezi un film este, cel puţin pentru tânăra generaţie, ceva foarte ciudat! Dacă i-am putea face să vadă că nu au de ce să se teamă, ar fi mai uşor.
- Plănuiţi o viitoare colaborare cu cinemaul românesc şi cu anumiţi regizori din România?
- Da, sunt foarte interesat să colaborez cu Institutul Cultural Român din Lisabona, pentru că ei vor să organizeze aici Zilele Româneşti / Romanian Days şi încercăm să ne conectăm cu ei pentru a-i ajuta să organizeze acest eveniment. Pentru că nu putem include în programul Festivalului IndieLisboa atât de multe filme româneşti câte ne-ar plăcea şi pentru că sunt atâtea filme româneşti care au rămas în afara programului şi pe care am vrea să le prezentăm publicului portughez. Prin urmare, sper că în anul 2014 vom putea să aducem la Lisabona, în colaborare cu Institutul Cultural Român, filme ale Noului Cinema românesc realizate începând din 2010 sau 2011 şi până în 2014. Şi să începem să avem aceste Zile ale Filmului Românesc în fiecare an în Portugalia, pentru că am organizat deja Zilele Filmului Hong-Konghez, care au avut foarte mare succes şi vrem să facem acelaşi lucru şi cu România. Cred că însăşi această etichetă de „Cinema românesc” atrage publicul, aşa că, atunci când vom aduce filmele, le vom putea promova nu doar ca filme în sine, ci ca pe un întreg eveniment, pentru că oamenii sunt interesaţi astăzi mai curând să meargă la un eveniment decât la un singur film. Şi cred că de aceea festivalurile, în general, şi acest format, „Filmele dintr-o ţară anume”, în special, funcţionează atât de bine în Portugalia. Nu ştiu dacă merg la fel de bine oriunde, dar în Portugalia, cel puţin, Zilele Filmului Francez sau Zilele Filmului Italian au fost festivaluri de mare succes. Şi cred că putem face acest lucru şi cu filmele româneşti.
- Cred că cei de la ICR Lisabona vor fi foarte încântaţi şi bucuroşi să colaboreze la asemenea eveniment cu cineva care cunoaşte atât de bine cinemaul românesc şi este mereu atent la ce se întâmplă acolo, iar acest lucru este foarte important pentru a înţelege deopotrivă evoluţia cinematografiilor din Portugalia şi din România.
- Da, le-am spus deja prietenilor mei şi Adinei Pintilie, care îmi este acum o prietenă foarte apropiată că, pentru o vreme, Cinemaul Românesc a fost cu adevărat în lumina reflectoarelor lumii mondiale a filmului. Numai că nu este uşor să-ţi menţii această credibilitate şi să stârneşti acest interes manifestat la nivel internaţional pentru o cinematografie anume. Deci cinematografia voastră ar trebui să fie capabilă să se reconstruiască şi cred că genul experimental este cel mai interesant mod în care s-ar putea revitaliza aceasta. Pentru că s-a creat deja această convingere că în România sunteţi foarte buni la filme narative, cu multe dialoguri - excelente, de altfel -, cu actori excelenţi, dar acum ne îndreptăm spre un alt mod de a privi filmele. Festivalurile, în general, au în vedere abordările mai curând experimentale. Prin urmare, dacă veţi continua să faceţi doar acest gen de filme, probabil că în câţiva ani nu se va mai auzi nimic despre cinemaul românesc. Deci, dacă regizorii români vor putea să facă în continuare foarte bine acest gen de filme, dar vor fi capabili să arate că pot şi altceva, precum Cristi Puiu cu Aurora, de exemplu, dacă vor demonstra că pot experimenta, atunci cred că filmul românesc se va menţine şi în viitor la un nivel foarte ridicat, pe gustul exigent al publicului de festival.
- Cred că este o vârstă a maturizării pentru cinematografia românească. Viitorul ne va arăta dacă regizorii români vor reuşi această transformare.
- Pe de altă parte, este important că Ursul de aur obţinut anul acesta la Berlin de Poziţia copilului a atras, din nou, atenţia asupra filmului românesc. Pentru că, chiar dacă festivalurile de film nu par atât de importante, dacă vrei să rămâi influent ar trebui să poţi să câştigi aceste premii. Aşa că, din nou, despre filmul românesc s-a afirmat: „Tot bun a rămas!”, pentru că a primit acest premiu. Este foarte important ca el să fie prezent în marile festivaluri, care atrag atenţia unor publicaţii ca Variety sau Screen International, de exemplu, care atrag agenţii de vânzare să promoveze mai departe filmele, iar agenţii de vânzare fac filmele să se vândă. Este un fel de circuit care funcţionează de la sine, deci este cu adevărat important să continuaţi să câştigaţi premii.
- Sunt convinsă că cineaştii ştiu foarte bine că lumea mondială a filmului este foarte deschisă şi prietenoasă, dar nu îţi acordă şanse la nesfârşit. Trebuie să-ţi menţii standardele.
- Concurenţa este foarte puternică. Iar dacă în trecut ţări din America Latină, ca Argentina şi Mexicul, de exemplu, erau marii promotori ai filmelor în festivaluri, acum, cu economiile emergente din Chile, Columbia, Uruguay, Brazilia, cinematografiile lor îşi revendică aceste poziţii. Vedem cum Pablo Larrain, din Chile sau alţii, pe care nu-i ştia nimeni acum cinci ani, iau premii peste tot. De asemenea, cinematografia braziliană este mai puternică decât oricând. Anul acesta a fost pentru prima oară când am avut în festivalul IndieLisboa cinci filme braziliene. Aceasta arată că ei muncesc din greu pentru a obţine locuri importante în festivaluri. La ora actuală sunt prea mulţi autori, prea multe ţări în concurenţă pentru a te putea menţine multă vreme sub reflectoare în lumea filmului.
- Este, într-adevăr, o competiţie foarte strânsă, iar regizorii noştri, care sunt foarte dăruiţi, foarte talentaţi, trebuie să ţină seama şi de necesitatea unei discipline foarte stricte. Noblesse oblige, ştiţi bine.
- De aceea cred că este important să se creeze în plan intern un grup de persoane care să producă un ecou puternic legat de cinematografia naţională, pentru că ştiu foarte bine că una dintre problemele filmului atât în România, cât şi în Portugalia, este faptul că publicul este foarte atras de filmele străine, dar nu şi de cele autohtone. Ele nu merg prea bine în cinema, publicul nu le frecventează atât cât s-ar vrea. Voi, la fel ca noi, aveţi nevoie să creaţi evenimente puternice pentru a atrage oamenii la filmul naţional. Pentru că, în România, la fel ca în Portugalia, dacă regizorii simt că nu sunt apreciaţi, nu pot lucra aşa cum au făcut-o în trecut. Filmele portugheze au un public foarte bun la IndieLisboa şi apoi, când sunt lansate în cinematografe, oamenii nu prea se mai îmbulzesc să le vadă. Pentru că la festival găzduim o mulţime de cinefili, dar în afara lui nu sunt foarte mulţi oameni atât de îndrăgostiţi de film. Va trebui să găsim şi noi, şi voi, o modalitate prin care să determinăm acest public, din România şi Portugalia, să devină interesat de cinematografia naţională.
- Chiar voiam să vă întreb: aveţi vreo reţetă pentru apropierea publicului de cinema? Pentru că mă tem că nu banii sunt problema, cred că în ultimii ani oamenii au început să fugă de filmele cu probleme serioase şi vor din ce în ce mai mult filme-pop-corn.
- Cred că oamenii, de fapt, ştiu mai puţine decât cred. Să vă dau un exemplu. Am proiectat Leviathan în festival şi a fost unul dintre cele mai apreciate filme străine pe care le-am selectat. Şi din momentul în care am început să promovăm filmul, toţi cei care l-au văzut l-au iubit instantaneu, spunând: „E ceva cu totul nou, e diferit etc.” La prima proiecţie am avut patru sute de spectatori, la a doua am avut o sută de bilete vândute într-o sală cu o sută de locuri, deci s-a jucat cu casa închisă, rămânând până la sfârşit unul dintre cele mai bine vândute filme din festival. Dar dacă ar fi să proiectăm în reţeaua obişnuită de distribuţie din oraş un film de o oră şi jumătate fără nici un comentariu, fără un voice over, care nu are actori şi este doar despre pescuit, oamenii nu ar veni la film, pentru că ar spune: „Cum să stau nouăzeci de minute în sala de cinema fără să văd un dialog, fără să recunosc pe nimeni, fără să…” ş.a.m.d. Însă dacă oamenii ar fi obişnuiţi să vadă acest gen de filme, probabil că ar fi mult mai deschişi la minte. Fiindcă motivul pentru care nu intră la film nu este lipsa de bani. Ei pot plăti cincizeci de euro ca să meargă la un concert pe care l-au văzut deja de zece mii de ori pe Internet sau la televizor, şi totuşi, dacă le place trupa respectivă, se duc fără nici o problemă, dacă nu au destui bani fac rost. Dar să te duci şi să stai singur în întuneric să aştepţi să vezi un film este, cel puţin pentru tânăra generaţie, ceva ce pare foarte ciudat. Prin urmare, cred că motivul pentru care astfel de filme nu atrag mai mulţi oameni este acela că sunt suspicioşi cu privire la o astfel de experienţă. Dacă i-am putea face să vadă că nu au de ce să se teamă, poate că ar fi mai uşor. Pot să vă dau un alt exemplu. Público, cel mai mare ziar al nostru de astăzi, a avut o pagină întreagă despre festival şi despre premiile lui, cu următorul titlu: „Radicalismul a învins la IndieLisboa”. Oricine citeşte acest tip de mesaj, chiar dacă nu ştie nimic despre festival, va gândi: „Dacă cel mai radical film a luat premiu la IndieLisboa trebuie să fie cu adevărat ciudat, nu vreau să mă duc să-l văd”, dar un alt ziar, de exemplu, a scris acum zece zile: „Festivalul este un festival al mulţimilor” şi a atras imediat atenţia, pentru că oamenii vor să fie acolo unde e toată lumea, nu în locuri diferite, unde nu e nimeni. Cred că şi modul în care comunici lucrurile este foarte important. Încă mai cred că este posibil să creştem audienţa filmelor, sunt absolut convins de asta. La Zilele Filmului Argentinian de la Buenos Aires, numite AFIFI - Festivalul Internaţional de Film Independent din Buenos Aires, care este foarte asemănător cu festivalul nostru -, acelaşi gen de filme a atras 300.000 de spectatori în cincisprezece zile; e drept, în Buenos Aires trăiesc aproape 10 milioane de oameni, în Portugalia avem mai puţin de 3 milioane, iar în Lisabona avem 500.000. Proporţia e diferită, dar totuşi simt că am putea avea 60.000 sau chiar 70.000 de spectatori, cum are TIFF, de exemplu, şi cu toate astea nu avem astfel de cifre aici. Dar ne străduim şi lucrăm ca să atingem recordul pe care l-am înregistrat în 2010, cu 44.000 de spectatori. Deci este posibil.
- Credeţi că felul în care receptăm filmele s-a schimbat, şi el, de-a lungul anilor? Sunt filme vechi superbe care azi par prea lente pentru mulţi spectatori, care vor totul pe loc, precum supele sau cafeaua instant, aşa că nu au răbdare pentru filmele de artă. Este trist, dar adevărat.
- Cred că timpurile se schimbă, probabil, iar la urma urmei acest imperativ cu privire la filme va determina începutul unei noi epoci. Cel puţin, vreau să cred că am trăit în această frenezie chiar în ultimii patruzeci de ani. Şi poate că acum este timpul să re-gândim lucrurile cu privire la prezent, cred că acum trăim o perioadă foarte dificilă din cauza crizei economice, nu ştim ce se va întâmpla în Europa, vedem că situaţia este foarte dificilă, în Portugalia este la fel, aşa că nu putem spune ce va fi în următorii douăzeci de ani. Probabil vor veni vremuri diferite, iar ce era important pentru o persoană acum cincizeci de ani nu mai e la fel. Dacă atunci oamenii se gândeau preponderent cu ce să se îmbrace sau să-şi ia cea mai bună maşină, să aibă cea mai mare casă, probabil că acum intră într-o nouă epocă, în care se gândesc la priorităţi, la lucruri spirituale, la cum să se reconstruiască interior; nu ştiu, dar sunt optimist.
- Pe de altă parte, cinemaul a fost întotdeauna, în perioadele de criză, o atracţie pentru oameni, care se duceau la film ca să uite de probleme. Filmul s-a legat întotdeauna de posibilitatea de-a visa, de-a evada din realitate.
- Cred cu adevărat că cinemaul va continua în viitor să ne propună lucruri noi şi să atragă noi spectatori. De aceea este atât de important să obişnuim oamenii, începând de la vârste fragede, să vadă filme. În secţiunea Indie Junior a Festivalului IndieLisboa am avut mereu programate filme pentru copii începând de la trei ani, iar acum îi vedem pe aceşti foşti copilaşi lucrând ca voluntari la festival. Vor să lucreze la festival, sunt capabili să gândească, am stat de vorbă cu mulţi dintre foarte tinerii voluntari şi au mai multe idei politice şi sociale decât majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit acum zece ani. Cred că această generaţie care creşte văzând astfel de filme este formată din oameni mult mai lucizi, mai deschişi la minte.
- Cum cele mai vechi amintiri sunt de pe la doi ani şi jumătate, trei, dacă cinemaul intervine la vârsta aceea imaginaţia se îmbogăţeşte substanţial.
- Îmi amintesc că unul dintre eroii cu mare succes la copii pe care am avut-o aici, în festival, este o păpuşă numită Miriam, din Estonia, foarte diferită, deci de cele binecunoscute din emisiunile TV hollywoodiene. Aşa că în fiecare an, când sosea o nouă „Miriam”, copiii aşteptau să-i vadă aventurile, şi era vorba despre un desen animat din Estonia. Deci, când vedeau că vine vreun film din Estonia ori din Letonia, din România ori din Ungaria, erau mult mai deschişi decât dacă ar fi văzut filme din alte ţări. E foarte interesant pentru ei să audă limbi diferite şi să înţeleagă că oamenii sunt diferiţi, culturile sunt diferite, iar ce gândesc oamenii dintr-o ţară este diferit de ce gândesc cei din alte ţări, că felurile de mâncare de la ei din ţară sunt diferite de cele ale altor ţări şi să fie deschişi la minte. Este important pentru orice copil.
- Până la urmă este o problemă care ţine de cultură, de antropologie şi de educaţie, necesară creării armoniei în lume, iar filmele pot face foarte mult în această privinţă.
- Jean Cocteau spunea cândva, în deschiderea festivalului de la Cannes, că „Festivalurile de film sunt locuri fără graniţe, unde fiecare poate vorbi despre libertatea sa” şi cred că era foarte frumos spus, mai ales în acea perioadă, pentru că, după al Doilea Război Mondial, de exemplu, nu era uşor să vezi un film rusesc evocând această epocă, iar în această situaţie puteau fi regizori ruşi, americani sau europeni. Astăzi, noi găzduim în festival oaspeţi din Lituania, Australia, Noua Zeelandă, Chile, fiecare cu experienţa lui, iar aici fac cunoştinţă unii cu alţii. Îmi amintesc de o secţiune de scurt-metraje internaţionale la care au participat patru regizoare - din Chile, din Finlanda, din Franţa şi din Polonia. Fetele astea patru mergeau împreună peste tot şi deveniseră cele mai bune prietene de-a lungul festivalului, deşi erau foarte diferite unele de altele, aveau o educaţie diferită, veneau din culturi diferite şi aveau un mod complet diferit de a vedea lucrurile. Dar au găsit o legătură între filmele lor şi erau atât de încântate de ideea că filmele lor comunică unele cu altele încât s-au simţit împreună în profunzimea profesiei lor, de parcă ar fi făcut toate patru un singur film.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
