• Leu / EUR4.7791
  • Leu / GBP5.6655
  • Leu / USD4.2931
Ziarul de Duminică

Mihaela Ursa: „Eu nu fac altceva decât mama mea, decât alţii din jurul meu”/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

07.12.2012, 00:07 1789

- Critic literar şi universitar, teoretician şi mamă a două fete, cercetător post-doctoral şi blogger, director al Departamentului de Literatură Comparată şi un om fără nici un fel de morgă. Mihaela Ursa are o structură oximoronică sau aceasta este normalitatea?

- Aţi uitat să menţionaţi horticultor amator, frizer de familie, stăpână de căţel zănatec, bricoleur de geniu, croitoreasă ratată şi gospodină fără tragere de inimă.

Înlocuind însă gluma cu patetismul poveştilor despre sine, aş spune că întrebarea dvs. mă nedumereşte şi mă găseşte nepregătită să înţeleg oximoronul de referinţă. Nu mi-am gândit niciodată viaţa în termeni de incompatibilitate, am încercat doar să mă ocup - cum fac mai toţi oamenii - cu ceea ce mă face fericită. Mi se pare inexplicabilă rezistenţa, în epoca noastră, a modelului romantic de creator sau de om de ştiinţă: ideea că, pentru a face creaţie artistică sau intelectuală, trebuie să-ţi stabileşti obligatoriu o formă de "înălţime" de la care să dispreţuieşti sacrificial "prea-omenescul", cu toate ale sale, este produsul unor paradigme care şi-au avut rostul lor în istorie, dar care nu mai fac niciun sens în lumea de astăzi. Singurătatea în care se întâmplă creaţia este pentru mine mai puţin o funcţie fizică ori socială şi mai mult una de strictă intimitate (adică de viaţă interioară, independentă de ceea ce ţi se întâmplă pe dinafară), mai puţin un exerciţiu de "disociere" de cele ignobile şi mai mult unul de integrare a tuturor fragmentelor care îţi compun viaţa la un moment dat.

Într-un fel, experienţa creaţiei îmi seamănă foarte bine cu experienţa suferinţei: poţi să suferi pe un pat de spital, absolut singur, în condiţiile cele mai vitrege, fără să te întrebe nimeni ce te doare, sau poţi să suferi acasă, înconjurat de toţi cei care te iubesc şi îşi fac griji pentru tine. Veţi spune că este mai bună varianta a doua, în care ştii cel puţin că eşti iubit, dar eu n-aş fi atât de sigură. În realitate, durerea este aceeaşi, o trăieşti la fel de singur şi de acut în ambele situaţii, la fel cum în creaţie eşti absolut singur, adânc cufundat în apele ei sau plutind superficial pe deasupra, fără ca nimeni altcineva să participe la ceea ce trăieşti, să te ajute sau să te încurce cu adevărat. (Cu toată umilinţa, vorbesc aici despre creaţie, nu despre critică, fiindcă pentru mine critica nu înseamnă mare lucru dacă nu este creatoare: nu mă interesează dacă înseamnă doar ierarhie, judecată de valoare, putere.) Or, dacă am ceva de scris sau de spus, mă pot concentra în aproape orice fel de condiţii, după cum nicio formă de asceză înaltă, de rupere princiară de la alte preocupări, nu mă ajută dacă nu am nimic de spus.

Admit că ai nevoie de o natură fericită ca să vezi lucrurile astfel şi admit că nu am niciun merit că mi s-a dat o astfel de natură. În zona de unde vin se spune: "unde-i deşteptăciune multă, e şi prostie multă", o vorbă pe care am înţeles-o întotdeauna ca pe un avertisment asupra nevoii de a păstra buna măsură a lucrurilor. Am reîntâlnit apoi zicala sau, mai precis, efectul ei, în literatură: Robert Musil vorbeşte despre "omul fără însuşiri", în modernitatea vieneză se aspiră spre "cealaltă stare" - tot atâtea forme de perpetuă contemplare a puterii pe care o au lucrurile neîmplinite de a-ţi oferi totul, pentru că Totul este întocmai ceea ce nu a devenit încă fapt, dar a început să existe ca posibilitate. Milan Kundera o spune răspicat în Viaţa e în altă parte: lucrurile cele mai importante nu sunt cele care îţi apar astfel când eşti cufundat în ele, când ele te-au absorbit cu totul. În acele momente devine crucial să îţi aminteşti că alte vieţi, alternative, sunt simultan posibile şi pline de sens. Într-un fel, aşa văd şi sensul auto-iluzionării lui Ingres, care a devenit ea însăşi un clişeu (cine nu cunoaşte tristeţea iluziei unei violon d'Ingres?): Ingres a fost convins toată viaţa că posteritatea îl va aprecia şi îl va recupera ca pe un mare violonist. De pictat, a pictat - din punctul său de vedere - în registru minor şi cu o motivaţie strict interioară, nerecunoscută, se pare, până la capăt. N-a ştiut lecţia lui "viaţa e în altă parte" şi a devenit personaj mitologic pentru acest act de uitare.

Eu nu fac altceva decât mama mea, decât alţii din jurul meu: iubesc, dispreţuiesc, mă agit, am grijă, ignor, mă enervez şi enervez pe alţii, dăruiesc, primesc, muncesc, huzuresc, plantez, culeg, salahoresc, sunt atentă la detalii, râd, plâng, câştig, pierd. Nu e niciun oximoron la mijloc, dar nici o anormalitate în raport cu care să gândesc normalitatea vieţii mele. Există oameni care blochează mai multe locuri de pe această listă de verbe diferite pentru a face loc unei singure vocaţii. Sunt oamenii care îşi înţeleg, de pildă, munca drept marea lor dragoste sau îngrijirea de altul drept marea lor pierdere. Fiecare decide pentru sine. În ce mă priveşte, nu cred că există în absolut meserii mai importante decât altele, plăceri mai nobile decât altele, lucruri care merită făcute şi lucruri care nu merită făcute din principiu, ci - mai degrabă - că fiecare stabileşte pentru sine aceste ierarhii funcţie de propriul sistem de căutare a fericirii. Nu cred în mitul creatorului/ cercetătorului care trebuie neapărat să se izoleze, să fie nefericit, să nu dea cu aspiratorul, să nu ştie să gătească sau să meşterească, pentru a-şi îndrepta energiile creatoare, ca pe un mănunchi de raze convergente, către Inefabil. Nu cred nici în poveştile de învingător ale oamenilor care susţin că au sau că pot totul: creaţie, dragoste, familie, bazar cotidian.

Intuiţia mă obligă la nişte nuanţe: sunt zile în care devii nereactiv pentru lumea exterioară, pentru că în lumea ta interioară lucrurile au devenit prea intense şi îşi cer expresia. Sunt zile în care nu mai poţi să fii disciplinata fiinţă birocratică, eficientă social, pentru că simţi că trebuie să-ţi îngădui un pic de timp în care să te străduieşti să auzi dacă mai vieţuieşti pe dinlăuntru. Sunt zile în care nu te poţi desprinde de o carte care te-a răpit sau în care trebuie neapărat să scrii, cu riscul de a-ţi ignora copiii sau iubitul, sunt zile în care vrei să găteşti şapte feluri de mâncare şi nu-ţi vine să te apropii de vreo carte, zile în care vrei să le vorbeşti neapărat studenţilor tăi şi altele în care nu-ţi imaginezi prin ce efort inuman vei reuşi să rosteşti chiar şi cel mai simplu cuvânt, zile în care copiii tăi nu vor să aibă de-a face cu tine şi altele în care-ţi spun că eşti cea mai cool mamă din şcoală şi că te iubesc cel mai mult, zile în care vrei să faci neapărat ceva, dar nu poţi, pentru că trebuie să faci altceva, când îţi croieşti şi coşi o rochie minunată sau îţi faci mărgele sau schimbi pământul în ghivece, dar nu-ţi predai textele la timp, zile în care îţi aminteşti că nu ai mai râs de mult şi altele când nu te mai poţi opri din râs, zile în care nu găseşti argumentul care te-ar ajuta să închei un studiu şi te simţi pierdut, când vreun student emoţionat vine să-ţi spună ce mult a însemnat pentru el cartea pe care i-ai spus s-o citească sau discuţia de alaltăieri şi te simţi grozav, zile în care textele îţi ies bune, dar mâncărurile fără gust, şi zile în care găteşti dumnezeieşte, dar scrii ca un începător, în fine, zile multe în care nimic nu merge bine şi altele - foarte puţine - în care totul iese perfect! Sunt doar zile.

Mihaela Ursa s-a născut pe 25 septembrie 1971, în Sîngeorz-Băi, este teoretician şi critic literar. Este autoarea volumelor: Optzecismul şi promisiunile postmodernismului (Paralela 45, 1999), Gheorghe Crăciun - monografie (Aula, 2000), Scriitopia (Dacia, 2005, ediţia revăzută şi adăugită în 2010) şi Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă (Cartea Românească, 2012). A primit premiul pentru debut al USR şi al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1999 şi 2005) şi alte premii din partea Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România (2005) şi a Universităţii Babeş-Bolyai (2005). A absolvit Facultatea de Litere din Cluj, unde este în prezent lector doctor şi director al Departamentului de Literatură Comparată. A coordonat Divanul scriitoarei (Cluj, Limes, 2010), a colaborat cu critică literară şi eseu la volume colective şi la diferite publicaţii literare. Este bursier post-doctoral al Academiei Române din 2011 şi întreţine un blog de autor la http://mihaelaursa.wordpress.com.

Principalele valute BNR - miercuri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7791
Diferență: -0,0063
Ieri: 4.7794
Azi: 4.2931
Diferență: -0,4475
Ieri: 4.3124
Azi: 5.6655
Diferență: -0,1058
Ieri: 5.6715
Azi: 4.3703
Diferență: -0,1873
Ieri: 4.3785