S-a născut la 14 februarie 1945 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali grav afectată de răsturnările politico-sociale din anii postbelici de comunizare brutală a Ţării. În pofida numelui său cu aparente rezonanţe exotice, rădăcinile îi sunt puternic şi definitiv româneşti atât dinspre partea mamei născută Zamfirescu, cât şi a tatălui descinzând dintr-o străveche comunitate istro-română din părţile Dalmaţiei. Studii serioase la liceul Matei Basarab, apoi la Universitatea Bucureşti, secţia de limba spaniolă, într-o perioadă (1962-1967) când spaniola nu se studia în şcoli. Redactor la diferite edituri bucureştene, dar mai ales scriitor în rarele-i momente de respiro. Poezii, publicate în şase culegeri între anii 1977 şi 1984, numeroase traduceri din marea proză spaniolă şi latino-americană, în sfârşit memorii, dar şi consideraţii dure asupra actualităţii, sub titlul generic Omul ca iarba, din care s-au publicat până acum Bărbatul cu cele trei morţi ale sale şi Ocarina de lut. Spirit neînregimentat, lucid, polemic, intransigent. Adică incomod.
- Domnule Mihai Cantuniari, în toate menţiunile despre dvs se spune că sunteţi poet şi traducător, exact în această ordine. Dvs cum vă simţiţi?Acordaţi mai multă importanţă unuia sau altuia dintre personajele care vă formează?
- Debutăm cu o întrebare incitantă. Nu, domnule Ţurlea, ca tipic Vărsător zodiacal sunt o singură persoană foarte omogenă şi compactă, nicidecum formată din polifaţete. Poetul, traducătorul şi prozatorul din mine constitue o monadă, nu o triadă, şi se intercondiţionează rămânând mereu un tot. De exemplu, am picurat multă poezie şi în traducerile şi în prozele mele. Dar, neîndoios, poezia mi se impune, convins cum sunt că ea, imediat după marea muzică, atinge toată claviatura esenţei simţirii omeneşti.
- Aţi publicat multă poezie, pe urmă aţi încetat. Vă mai vizitează Poezia cu minijupă, furouri foşnitoare şi superbele-i picioare în ciorapi de mătase, cum scriaţi cândva?
- Mă bucură că vă aduceţi aminte de versurile mele. Cred că asta e şi condiţia pentru a realiza un bun interviu: cunoaşterea simpatetic-aprofundată a operei celui intervievat. Am fost uneori contactat de tinere pline de bunăvoinţă, dar care nu ştiau nici să-mi pronunţe corect numele, darămite să-mi fi citit măcar una din cărţi. Ce poţi discuta cu junele şi neformatele copile? Poate doar să le trimiţi iavaş la bibliotecă. Mă emoţionează, dar nu putem interfera. Ca să răspund la întrebare: marea doamnă Poezia nu mă mai vizitează ca înainte şi nu mi se mai oferă ca o splendidă amantă care nu cere decât fidelitate necondiţionată. De altfel, cred că ea rămâne apanajul unei vârste tinere, idealiste, pulsând de prospeţime simţuală şi ideatică. Sigur, există exemple care îmi infirmă spusele, un Arghezi, un Voiculescu, dar, iertat să-mi fie, le consider excepţii.
- Într-un admirabil portret, după mine, Alex Ştefănescu scria mai demult că sunteţi ” un om de bibliotecă, solitar şi abstras, practicant al reveriei pe marginea cărţilor”. Cât de esenţiale au fost bibliotecile în scrisul dvs?
- Admirabil portret, într-adevăr, dar nu prea exact, nu din vina criticului în cauză, ci a mea care mă las mai greu „desluşit”. În tinereţe am fost un vitalist exuberant, aş zice un trăirist, mereu în căutare de experienţe nu neapărat literare; am fost şi un itinerant neobosit, bătând străzile, schimbând trenurile, urcând în vagoane de cale ferată, coborând în cantoane anonime, totul de dragul neprevăzutului. Mai mult, majoritatea poeziilor le-am scris pe nerăsuflate, pe bucăţele de hârtie aflate la îndemână, abia mai târziu sortându-le, domesticindu-le, dându-le forma finală. Am trăit din plin, cu toate motoarele duduind, cu ochii larg deschişi. Dacă este ceva livresc în poezia mea, asta se datorează culturii temeinice pe care mi-au format-o liceul, facultatea, dar mai ales lecturile nesăţioase din anii tineri ’60 când societatea românească, aproape providenţial scutită de politică, de orice politică, se deda nestânjenit “acumulării primitive” de cultură, de multă şi diversificată cultură de cea mai bună calitate, însumând sălile de concert, teatrele şi radioul care difuza neuitatul Teatru la Microfon, librăriile, bibliotecile. Se citea foarte mult în perioada aceea atât de necunoscută azi, atât de prost înţeleasă, atât de terfelită pe nedrept. Ca să vă dau un singur exemplu: cărţile bune, ca şi discurile deosebite, dispăreau de pe tejghea din prima zi de la apariţie; fie se formau cozi nesfârşite pentru ele, fie se vindeau doar pe sub mână la suprapreţ. Cozi la cărţi! Unde şi când s-a mai pomenit aşa ceva? Dar ca să vă răspund succint la întrebare: în scrisul meu esenţială a fost viaţa trăită, abia apoi plasez bibliotecile.
- Vă admir scrierile proprii şi traducerile de foarte multă vreme, am fost încântat să constat că soţia dvs, Ileana Cantuniari, într-un interviu acordat „Ziarului de duminică” în luna mai, spunea că traducerile dvs din Mario Vargas Llosa l-au impus pe scriitorul peruan în conştiinţa publicului român. Aţi tradus mult din acest laureat al Premiului Nobel. Este scriitorul de care v-aţi ataşat cel mai mult? De ce?
- Am avut noroc cu excelentul prozator peruan, fiindcă de la bun început i-am citit romanele esenţiale şi nu m-am rătăcit prin hăţişul unor opere mai neconvingătoare ori mai discutabile. Ca să zic aşa, el mi s-a impus fulgerător prin Războiul sfârşitului lumii şi prin Conversaţie la Catedrala, în ordinea asta, rezultatul fiind o dragoste la prima vedere, care se cerea dovedită prin fapte, adică prin traducerea lor, întreprindere asumată în condiţiile foarte grele ale unei boli psihosomatice care a debutat pentru mine în 1983 imediat după decesul tatălui meu şi a durat mai bine de 14 ani. A fost teribil! Or, lucrul anevoios la traducere m-a salvat de la autocompătimire şi de la fixaţia asupra bolii, chiar dacă uneori nu reuşeam să tălmăcesc decât o pagină pe zi, într-atât eram de suferind. În plus, mi-a deschis drumul către arta mare a prozei, de care eram străin prin aplecarea mea exclusivă spre poezie, dovedindu-mi că şi aceea era o cale la fel de importantă întru cunoaşterea şi redarea vieţii. Idealist cum eram, mi-a fost de folos o cufundare în prozaismul uneori abject al unei realităţi adesea sordide, percepţia mea îmbogăţindu-se astfel cu o întreagă paletă de consideraţii şi motivaţii cu totul noi. Mai direct, mai indirect, truda minuţioasă şi răbdurie asupra paginilor lui Vargas Llosa m-a condus la abordarea hotărâtă a prozei în paginile mele din ultimul deceniu. Soţia mea avea dreptate în interviul pe care i l-aţi luat de curând: ediţia princeps a romanelor pomenite mai sus s-a vândut integral pe sub mână, la preţuri prohibitive. Aşa a fost pe atunci. Acum avem şi alţi traducători destoinici şi motivaţi, dintre care se desprinde prin osârdie şi cinste intelectuală Luminiţa Voina- Răuţ, într-un fel eleva şi urmaşa mea în acest spinos domeniu al hispanismului. Însă nu exuberantul Vargas Llosa este modelul meu în lumea prozei, ci admirabilii Dickens, Sadoveanu, Cehov, Voiculescu, între alţii.
- Vă întreb şi pe dvs ce am întrebat-o şi pe doamna Cantuniari: Cât de important este rolul unui traducător în promovarea unui scriitor într-un alt spaţiu cultural? Faptul că dvs înşivă sunteţi creator v-a ajutat?
- Categoric, m-a ajutat foarte mult: altfel am simţit orice frază, altfel am degustat îndelung cuvintele şi construcţiile verbale, altfel am rezonat la orchestraţia şi simfonismul romanelor traduse. Fără neluatul în seamă traducător, autorul în chestiune nici nu există în alt spaţiu. Tălmaciul bun şi devotat nu este a cincea roată la căruţă, aşa cum necugetat şi neprofesionist se percep lucrurile numai la noi, nicăieri în altă parte a lumii, ci e condiţia sine qua non a pătrunderii fecunde a unui scriitor de valoare în conştiinţa altui neam, altei literaturi, altei spiritualităţi. Poate nu vă vine a crede, dar proza românească a sunat altcum după îmbogăţirea ei prin influenţele roditoare ale unor García Márquez, Vargas Llosa, Bioy Casares, Borges, Cortázar... şi enumerarea poate continua. Nu e vorba de maimuţăreli epigonice, ci de reaşezări, repoziţionări ideatice, stilistice şi nu numai. N-o să obosesc niciodată a repeta că tălmaciul cel dăruit este al doilea autor al cărţii pe care tocmai o parcurgi interesat, cu nimic inferior primului.
- Care a fost provocarea cea mai mare căreia a trebuit să-i faceţi faţă într-o traducere?
- Grea întrebare. Apar multe dificultăţi, de la simplul nivel lexical până la schelăria şi construcţia de ansamblu a lucrării. Începi prin a te poticni de unele cuvinte şi ajungi la faza finală, când te întrebi dacă versiunea ta stă pe propriile-i picioare, dacă este la fel de coerentă, de stringentă, de armonioasă în ansamblu şi în părţile-i componente precum originalul transpus. Am încercat întotdeauna să reduc la minim notele de subsol, care deviază lectura sau o îngreuiază nejustificat şi adesea pedant. Reţeta mea e simplă: după ce ai terminat tălmăcirea şi ai revizuit-o de două-trei ori..., uită de ea câteva luni bune. Pune-o într-un sertar şi las-o acolo la maturat ca pe vinul de soi; după un timp rezonabil, reia-o şi vei vedea că greşelile sau notele discordante îţi vor sări în ochi. Iar idealul unei versiuni româneşti este acela de a-i lăsa cititorului perspicace impresia că lucrarea a fost scrisă chiar în limba lui, apoi să îşi amintească totuşi că e vorba de o traducere, şi-apoi să uite asta din nou.
- Au stârnit admiraţie, în urmă cu câţiva ani, cele două volume ale dvs de memorii din ciclul „Omul ca iarba”, comentate elogios de mulţi care descopereau „un scriitor autentic”. Le veţi continua?
- Dragă domnule Ţurlea, sunteţi prea bun şi îmi acordaţi prea mare credit. Comentariile de care vorbiţi, cel puţin cele despre care ştiu, au fost elogioase, într-adevăr, dar foarte puţine: patru la primul volum, două la al doilea, scrise de aceiaşi cărturari generoşi. Eu ce să mai înţeleg? Am primit telefoane din ţară de la cititori necunoscuţi, asta mi-a făcut reală plăcere, însă am fost citit şi înţeles mai degrabă în străinătate decât acasă (în Germania, Canada, Spania, Israel, SUA); spre stupoarea mea mi-am găsit cărţile până şi pe site-ul Amazon, unde nu prea ajung autori români. Şi nu ridicasem un deget pentru asta. Pe de altă parte, îmi zic, trebuia să apară aceste două volume ca să fiu considerat un scriitor autentic? Dumnezeule mare, dar cele şase culegeri de poezie şi cele peste douăzeci de opere traduse de-a lungul vremii, unele distinse cu premii naţionale, nu confirmaseră asta cu asupra de măsură? Mă rog, să nu mai adâncim subiectul fiindcă nu merită; fapt e că nu m-am bucurat de atenţia criticii oficiale, poate şi pentru că nu sunt nici măcar corect politic. Am chestionat întotdeauna ideile primite de-a gata şi am combătut poncifele ideologice şi comportamentale, atât înainte cât şi după 1989. Pieziş am fost, pieziş rămân. Dar în conul meu de umbră mă simt foarte bine cu succesele de stimă pe care le-am recoltat şi sper să duc la bun sfârşit şi al treilea tom din ciclu.
- În poezia, dar şi în memoriile dvs femeia deţine un rol principal. De ce?
- Întrebare crucială. Răspund simplu: pentru că ea, femeia, deţine rolul principal în viaţă. În privinţa asta am avut alt mare noroc nemeritat, înconjurat cum am fost numai de femei deosebite, mai bine zis extraordinare. Am deschis ochii pe lume asupra mamei, o femeie frumoasă, mândră, demnă, elegantă, fermă, devotată, cu un respect de sine pe care îl impunea tuturor. O mare doamnă, pe care am încercat să o nemuresc în paginile pline de alean ale Ocarinei de lut, vegheate de pe copertă de portretul ei. Prin divorţul părinţilor, am fost dat în grija mamei, ceea ce mi-a luminat întreaga viaţă. Iar dacă vă voi spune că mama mamei, adică bunica mea adorată, a fost Eliza Leonida-Zamfirescu, prima femeie-inginer din Europa şi, pare-se, din lume, ating o altă coardă a devoţiunii mele totale faţă de cele pe care le avem lângă noi ca bunici, mame, soţii, fiice, prietene şi iubite, şi nu ştim a le preţui îndeajuns. Cât despre soţia mea, portretul pe care i l-aţi zugrăvit chiar dvs în interviul dintr-un număr precedent al Ziarului de duminică mă scuteşte de orice elogii ce pot cădea uşor în ridicol.
- Aparţineţi unei generaţii/serii de studenţi care a dat multe nume importante în cultură, ar fi suficient să-l amintesc pe colegul dvs de an, Dănuţ Munteanu, profesor acum în Tenerife, dar sunt mult mai mulţi, inclusiv soţia dvs. Se făcea mai multă sau mai temeinică şcoală în anii 60?
- Mai multă şi incomparabil mai temeinică. Adolescenţii de atunci nu erau „istoviţi” prematur ca acum, nu erau scutiţi de teze, extemporale şi examene grele care plouau peste noi, nu erau ghiftuiţi cu mâncare mizerabilă plină de e-uri şi cu subproduse televizate demne de oligofreni. Erau săraci, dar vitali şi prietenoşi, le lipsea totul în afară de o poftă cuceritoare de viaţă, erau supli şi vânjoşi fiindcă frugalitatea şi cumpătarea erau reguli de viaţă în familiile lor şi pentru că îşi petreceau cea mai mare parte din timp în aer liber, ascultau o muzică uşoară absolut fenomenală, cunoscută acum sub numele de oldies, şi dansau nebuneşte pe ritmuri de rock’n’roll şi de twist. Sunt fericit că am fost tânăr taman atunci când trebuia, în anii ’60, singurii ani frumoşi în România şi în lume, iar dacă acum mi s-ar oferi din nou, printr-un miracol, elixirul tinereţii, l-aş refuza politicos. În condiţiile actuale nu mai merită.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
