Născut în 1950, Mihai Retegan este profesor universitar laCatedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti. S-a specializatin istoria românilor de după primul război mondial până laprăbuşirea comunismului. Este autorul a numeroase lucrări care auca subiect această perioadă. Multe dintre cărţile sau articolele despecialitate au fost scrise după stagii de documentare în arhivedin SUA, Marea Britanie, Cehia, Ungaria. La Târgul de CarteGaudeamus din toamna anului trecut, a lansat, la Editura RAO,volumul "Povestea unei trădări", prezentat mai mult decât elogiosde academicianul Dinu C. Giurescu, o carte despre care se va scrieşi se va vorbi mult. Cercetând arhivele britanice, istoricul adescoperit că Iuliu Maniu, cel care avansa tratative cu Aliaţii ina doua parte a ultimului război mondial, a fost trădat debritanici, care una îi spuneau şi alta îşi propuneau să facă. De laaceastă carte a şi pornit discuţia noastră.
- Aţi lansat de curând pe piaţă "Povestea uneitrădări". Despre ce este vorba, ce aduce ea nou? Şi de ce aţiadoptat această manieră de scriere?
- Bazată pe documente identificate în arhivele serviciilorspeciale si ale Ministerului de Externe de la Londra, lucrareadevoalează politica Regatului Unit faţă de România în anii celuide-al doilea război mondial. Scrisă într-un stil neobişnuit pentruo carte de istorie, "Povestea unei trădări" focalizeazăprocesul decizional la nivelul Serviciilor de informaţii britanice,relaţiile acestora cu organismele similare ale Uniunii Sovietice,opiniile cercurilor conducătoare britanice, americane şi sovieticedespre organizarea postbelică a Europei Centrale şi de Răsărit. Pede altă parte, documentele cuprinse în volum oferă date noi desprereţeaua spionajului britanic şi despre unele dintre acţiunile pecare Special Operations Executive le-a montat în România. Înaceastă ordine de idei este de remarcat relaţia directă dintremisiunea Autonomus şi vastul plan de înşelare a germanilorpe care maeştrii manipulărilor, britanicii, l-au elaborat pentru aascunde locul viitoarei debarcări din Franţa.
Cartea, după cum îi spune şi titlul, este o poveste, unatristă, e adevărat, fără happy-end. Şi am scris-o ca pe o poveste,eu fiind nu istoricul, ci naratorul şi... "eroul". Astfel,cititorul se află în faţa unei cărţi de istorie scrise altfel decâto carte de istorie. Am încercat să depăşesc abordarea specifică,uneori seacă şi să-i ofer cititorului o lucrare care să nu-lplictisească. Dacă am şi reuşit voi şti doar după ce voi afla căeditura a mai tras un supliment de tiraj!
Sigur, maniera de abordare are unele condiţionări, de pildătrimiterile infrapaginale nu-şi au locul într-o poveste. Dardocumentele incluse pot fi identificate relativ simplu pentru cătoate dosarele consultate în Arhivele Naţionale de la Kew sunttrecute la Bibliografie. Pe de altă parte, cei familiarizaţi cuaceste arhive ştiu că dosarele nu sunt paginate. Aşa că am optatpentru această formulă. În fond nu acest lucru este important, ci"jocul" căruia i-au căzut victimă mai multe generaţii. Deşi Istorianu este ştiinţa lui "ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost cum a fost",nu pot să nu-mi pun o întrebare: Dacă schimbul de mesaje dintreconducerile Foreign Office şi SOE ar fi ajuns cu adevărat la IuliuManiu, lovitura de stat de la 23 august ar mai fi avut loc?
- Domnule Mihai Retegan, în urmă cu aproape un an şijumătate aţi avut amabilitatea să răspundeti unor întrebăriadresate de Ziarul de Duminică în care ne vorbeaţi despredocumentele istorice încă neexplorate existente în arhive dindiferite ţări. Ce lucruri noi au mai apărut între timp?
- Domnule Stelian Ţurlea, cred că la prima noastră întâlnirenu am fost suficient de explicit: este necesar un efort susţinutdin partea instituţiilor de profil din ţară, a institutelor decercetare şi în primul rând a Arhivelor Naţionale, de a organizaadevărate "campanii" în arhivele şi bibliotecile europene. Ne placesau nu ne place, trebuie să recunoaştem că suntem departe derealizările din anii şaptezeci şi optzeci, când nu doar marilelăcaşuri de cultură din Franţa, Germania, Marea Britanie, Austria,SUA sau Italia au fost "răscolite" de arhivişti şi istorici dinBucureşti, Iaşi, Cluj sau Sibiu, ci şi acelea din Ungaria, URSS,Cehoslovacia sau Polonia. Stau mărturie zecile de mii de documentemicrofilmate sau fotocopiate existente în Arhivele Naţionale, ca şiediţiile de documente publicate. Iar astăzi, cu excepţia uneifirave recolte din arhivele moscovite (spun firave având în vedereceea ce bănuim că se află acolo) de pe vremea când profesorul IoanScurtu era directorul general al Arhivelor Naţionale, descoperirilesunt rezultatul unor eforturi private. Mai este un lucru: în aceiani la care m-am referit mai înainte, rezultatele diferitelorcercetări erau publicate în Revista Arhivelor. Existăcolecţia, oricine o poate consulta.
- Ne spuneaţi atunci că orice îndoctrinare este periculoasăşi se poate întoarce împotriva promotorilor ei. Credeţi că aînvăţat cineva această lecţie?
- Va trebui să mai aşteptăm, îndoctrinarea fiind un procesceva mai îndelungat. Cred că cel puţin pentru o generaţie vom fisalvaţi de aşa ceva, dar ar trebui să ne gândim că îndoctrinareapoate lua şi alte forme, nu doar cele, să le spunem, tradiţionale.Ar fi absurd să ne gândim că doar extremele eşichierului politic auavut tentaţia îndoctrinării? Sigur că nu! Dar fiinţa umană nu arenevoie de aşa ceva, ea trebuie să aleagă singură ce vrea să facăsau încotro vrea să meargă, în afara oricărei presiuni saupersuasiuni.
- Putem spune că am aflat destul despre istoria noastrărelativ recentă?
- Nu, cercetarea şi cunoaşterea sunt procese care se deruleazăcontinuu. Iar arhivele se tot deschid, astfel că istoricii au"materie primă" din belşug. Sigur, am aflat multe despre multelucruri, despre rezistenţă şi represiune, despre funcţionareapartidului-stat, despre nomenclatura de partid, despre unele dintreatitudinile pe care România le-a avut în anumite momente aleperioadei numite Razboiul Rece. Dar mai sunt şi alte lucruri.Important mi se pare în acest moment să lărgim cadrul cercetării,să ieşim din arhivele româneşti şi să ne îndreptăm spre arhivelealtor state. În fond, România era parte a unui sistem politic,militar şi economic. Trebuie să lărgim aria de investigare şi săvedem cum erau receptate demersurile româneşti în primul rând la"aliaţi". Eu personal aş dori să aflu mai întâi ce gândea un liderdin blocul sovietic despre o anumită mişcare a României şi apoiecourile acesteia în lumea liberă. Când am publicat în 1998lucrarea despre Primăvara de la Praga, am consultat documente dinarhivele fostelor partide comuniste din Cehoslovacia şi Ungaria. Încondiţiile în care la acea dată arhivele de la Moscova erau"sigilate",informaţiile obţinute de la cehoslovaci şi unguri s-audovedit capitale pentru înţelegerea unor evenimente. Deci acolotrebuie mers, în arhivele din ţările fostului bloc sovietic.
- Ce anume lipseşte pentru a avea o istorie cât de câtcorectă şi exhaustivă a perioadei comunismului?
- "Cât de cât corectă" în materie de scriere a istoriei nu sepoate! Ori e corectă, ori nu e! Cât despre "exhaustivă", nu cred căcineva se gândeste că ar fi posibil. Oricum lipsesc câteva lucruri,iar altele se află în exces. Dintre acestea din urmă aş menţionaspiritul vindicativ prezent în unele dintre lucrările apărute înultimii douăzeci de ani - şi care nici măcar nu sunt scrise deistorici... Ne mai lipsesc spiritul critic, obiectivitatea,detaşarea... Puţine sunt lucrările care aplică principiilemetodologice ale cercetării istorice. Cred că nici generaţia dedupă noi nu va fi capabilă să întrunească toate aceste calităţi.Dar poate că mă înşel.
- Cum apare istoria în manulalele de şcoală la care aţicontribuit? Cât de multe dintre ideile dvs. răzbat şi în acestemanuale?
- Domnule Stelian Ţurlea, nu am introdus ideile mele înmanualul de clasa a XII-a apărut acum câţiva ani. Nu aş vrea să măacuzaţi de... manipulare! A fost un volum cerut în multe licee dinţară, ceea ce mă face să cred că profesorii şi elevii au apreciatechilibrul în care a fost scris.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
