Printre prejudecatile - deloc putine - care complica inutil viata scenei romanesti se numara si aceea ca teatrul "nou", adica teatrul facut de companiile si artistii independenti, cu texte provocatoare, cu decor si costume sumare, cu bani putini si cu multa abnegatie, trebuie sa fie neaparat sumbru si incruntat, daca nu mizerabilist. Deoarece vorbeste, de regula, despre subiecte "fierbinti" (ba chiar hot) sub raport social, se crede ca, pentru a fi cool, tonul discursului acestui tip de teatru are obligatia de a ingrozi si deprima auditoriul.
Ceea ce este, fara indoiala, nu doar fals, ci si stupid. Ca intotdeauna, insa, ideile primite de-a gata au viata mult mai lunga (si mai comoda...) decat gandirea de bun-simt, asa incat cine merge astazi la noi la un spectacol "independent", "alternativ", "underground" etc. rareori va izbuti sa rateze subiecte precum drogurile si urmarile lor devastatoare, familia traditionala in chip nu atat de celula a societatii cat de carcera a membrilor (mai ales imberbi) ai acesteia, sexul si televiziunea ca perfide forme de religie moderna s.a.m.d. Nu vreau sa spun, Doamne fereste, ca toate acestea nu intereseaza, intr-un grad sau altul, viata sociala din Romania; nu vreau sa spun ca nu reprezinta subiecte de reala ingrijorare (si - vai! - mult mai putin de reala preocupare); nu vreau sa spun nici macar ca temele acestea nu ar fi cat se poate de profitabile din punct de vedere artistic. Spun doar ca, dupa parerea mea, a vorbi la nesfarsit despre lucruri (totusi!) putin placute si a vorbi, pe deasupra, pe un ton la nesfarsit jeluitor sau violent nu aduce, in ultima instanta, niciun serviciu cauzei. Si nu-i pacat?
Marturisesc ca la o astfel de "abordare" ma asteptam mergand, putin inainte de sarbatorile de iarna, spre "locatia" celei mai proaspete premiere a Teatrului Fara Fontiere: Chatroom de Enda Walsh. O salita la etajul unui bar din zona Centrului Vechi, plina, literalmente, pana la refuz; spectatori sezand pe taburete, perne, "pufuri" sau direct pe podea; un aparat de proiectie inghesuit intr-un colt si pentru a carui buna functionare cand unul, cand altul dintre privitori trebuia, cum se zice in jargon scolar, sa bage capul la cutie... Imi inchipuiam ca, in fumul tigarilor ce nu vor intarzia sa se aprinda, ni se va revarsa iarasi in urechi, in obisnuitul limbaj "crud", vreo (alta) istorie cu parinti ticalosi si odrasle insurgente. Surpriza! In regia soft (a se citi: simpla, onesta si lipsita de farafastacuri) a Mihaelei Sirbu, animatoarea TFF, textul autorului irlandez - spunand povestea unui adolescent care, intrat in conversatie electronica, din intamplare, cu niste colegi de varsta porniti, treptat, sa-l impinga la sinucidere, se smulge in final din plasa funesta unde picase si... izbucneste in ras - se contureaza viguros, convingator si, mai ales, reconfortant. Lasand grija hainei vizuale a spectacolului in seama proiectiilor "desenate" de talentatul Andu Dumitrescu, regizoarea s-a limitat la lucrul atent cu actorii - Iulia Lumanare, Paul Grec, Ioana Barbu, Andreea Samson, Andrei Mateiu, Tudor Vaida - care, amestecati strans cu spectatorii si condamnati la imobilitate, au izbutit o admirabila performanta de concentrare si naturalete.
Desigur, nu neaparat atmosfera morbida promitea reprezentatia intitulata Cum am zapacit un anturaj si descrisa in programul Ateneului Roman drept "spectacol de muzica contemporana si proza absurda" - dar nici exclusa nu era mohoreala "conceptuala" in conditiile in care vectorul textual al montarii continea fragmente din scrierile lui Daniil Harms (autorul rus/sovietic suprarealist nascut in 1905 si mort in ospiciu sau in temnita 36 de ani mai tarziu), iar cel muzical, scurte piese de Olivier Messiaen, Dan Dediu, Dan Voiculescu, Frank Martin si Erik Satie... "Performerii" sai, cuplul format din pianista Emanuela Geamanu si actorul Silviu Geamanu, au stiut insa nu doar sa gaseasca tonul just - situat undeva intre hohotul de ras si pragul lacrimilor - pentru insiruirea de patanii fantastice si observatii acute de viata ce constituie scenariul, ci si sa combine fara accidente componenta literara si cea muzicala, ba chiar sa "atraga" in insolitul lor dialog si pianul, care devine la rastimpuri, si el, personaj. O seara extrem de agreabila, inteligenta, sensibila, amuzanta, emotionanta - si de un desavarsit bun-gust. Parte a proiectului numit TeaM (Teatru si Muzica), gazduit de Ateneul Roman si coordonat de regizoarea Alice Barb, spectacolul Emanuelei si al lui Silviu Geamanu, al treilea din serie, este, neindoielnic, o reusita.
Oarece "intunecare" parea, in schimb, sa anunte un titlu precum Oleanna de David Mamet, spectacol la a carui producere au colaborat Teatrul Act, ArCuB si Asociatia PERSONA; asta pentru ca "promo-ul" montarii, auzit sau citit nu mai stiu unde, vorbea despre un profesor universitar a carui cariera profesionala si viata personala sunt distruse de acuzele unei studente in legatura cu un inchipuit viol. In textul dramaturgului american avem de-a face intr-adevar cu asa ceva, dar, as zice, numai la suprafata vizibila. Jucata in premiera in 1992 si devenita ulterior scenariu de film (evident!), piesa ia de fapt in discutie mecanismul pervers al puterii, primejdios, paradoxal si reversibil; o face prin intermediul unui dialog viu, mereu tensionat, ce sugereaza mai mult decat explica si dezvaluie personajele in aceeasi masura in care le ascunde. In scenografia "concreta" a lui Dan Titza, regizoarea Andreea Vulpe evidentiaza inspirat dialectica mereu schimbatoare a relatiei dintre "victima" si "calau", pastrand totodata suspansul povestirii; o distribuire mai neta a accentelor dramatice i-ar fi sustinut, cred, mai solid demersul. Foarte bun in rolul profesorului, Adrian Titieni marcheaza o revenire necesara pe scena; Emilia Bebu (studenta) are doza de mister si de fanatism trebuitoare, dar faptul ca nu poate fi auzita de la nici trei metri distanta nu lucreaza in favoarea ei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
