Ziarul de Duminică

Mircea Anghelescu: „Nu punem întrebările corecte, cele la care istoria literară poate răspunde” / de Daniel Cristea-Enache

Mircea Anghelescu

Mircea Anghelescu: „Nu punem întrebările corecte, cele la care istoria literară poate răspunde” / de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

09.12.2011, 00:07 593

- Stimate domnule Mircea Anghelescu, sunteţi un istoric literar pentru care epocile de cultură şi civilizaţie românească, în context european, nu mai au secrete.Există un fir pe care istoria literaturii române evoluează organic sau acest fir de continuitate trebuie inventat, la modul creator călinescian?

- Aş vrea să dau un răspuns tranşant la această întrebare, dar mi-e teamă că nu e cu putinţă: literatura română (ca şi alte literaturi) evoluează desigur pe un fir organic, sau pe o împletitură de fire, dar istoricul literar trebuie să-l găsească, adică să-l inventeze, după expresia lui Călinescu. Istoria literaturii presupune această evoluţie organică, care poate fi văzută ca un Bildungsroman, ca un "roman al formării" de natură identitară, în care ea (istoria adică) îşi găseşte în anumite mituri, teme, opere, selectate în canon, mărcile caracteristice, cele care depăşesc individualul, irepetabilul, excepţia, chiar de geniu: istoria dă seama numai despre această continuitate care se constituie la nivelul numerelor mari. Sigur, aici vorbesc despre istoria literară narativă, singura care poate reconstrui liniile de dezvoltare ale unei literaturi, dacă aceasta are un asemenea fir organic în constituţia şi în evoluţia ei. Nu cunosc nici o literatură care să nu-l aibă, dar nici nu pot exclude posibilitatea unei asemenea curiozităţi.

Literatura română are o constituţie organică şi deci şi o evoluţie organică, în care intervin - când şi când - episoade incongruente, care nu-şi găsesc locul în acest corp mai mult sau mai puţin coerent. Sau pare aşa, uneori. Eu nu cred că e vorba despre asemenea autori sau manifestări fără legătură cu întregul literaturii, ci de nişe încă insuficient luminate de oamenii de meserie, sau mai bine zis de elemente de coerenţă care rămân departe de marile sinteze şi de judecata curentă din varii motive. Nu e aici locul să le analizăm, dar dacă n-ar fi aşa, n-am asista la unele reevaluări spectaculoase, la mutaţii profunde în percepţia câte unui autor sau unui text care nu era necunoscut: erau doar ignorate latenţele sale şi se aştepta istoricul sau modificări subtile în atmosfera unei epoci care să le facă vizibile.

"A-şi depăşi epoca" este o formulă, un fel de a zice pentru a sublinia marele salt al unui autor sau al unei opere, deosebirile frapante de ceea ce îl sau o înconjoară, dar faptul este imposibil în sine. Nici Budai-Deleanu, probabil cea mai zguduitoare excepţie a literarităţii într-o epocă şi un mediu nefavorabile literaturii, nu-şi "depăşeşte" epoca, nici în sens propriu, nici în sens figurat, ci o ilustrează şi o anunţă pe cea care de fapt începuse fără să observăm. Barocul flamboaiant pe care îl înfăţişează înlănţuirea de episoade ameţitoare din "poemationul" lui Budai-Deleanu, ba în iadul fulgerat romantic de suferinţa luciferică, ba în carnavalul perpetuu al rătăcirii ţiganilor prin locuri şi vremuri, ba în clasicitatea unei filologii pedante, ba în umorul gros al înţelepciunii ţărăneşti, viziunea aparent naivă a istoriei dar şi aceea anunţând modernitatea prin subtextul ei ideologic, apar chiar înainte de 1800, când autorul va începe să lucreze la a treia versiune a Ţiganiadei: apar şi în meditaţiile asupra istoriei din textele lui Chezarie Râmniceanul de la 1780, şi în ludicul lingvistic al piesei Occissio Gregorii..., şi în căutările lui Ioan Cantacuzino, şi în selecţia traducţiilor lui Leon Asachi, şi în versurile burleşti ale lui Daniil Scavinschi. Toate aceste trăsături ale unor autori din epocă sunt constitutive poemei lui Budai-Deleanu, marcate şi de geniul său, singurul care face posibil acest cumul.

Sigur că, şi pentru mine, ca pentru toţi istoricii literari, epocile au încă mari secrete, dar o parte dintre ele se datorează faptului că nu punem întrebările corecte, cele la care istoria literară poate răspunde. Nu mă voi adresa unei istorii literare pentru a afla cine a fost Sadoveanu şi ce anume a fost literatura lui, cu atât mai puţin Eminescu, ci pentru a afla cum au devenit ei posibili, cum s-au născut (e un fel de a vorbi) din experienţa şi încercările înaintaşilor, din atmosfera vremii şi aşteptările contemporanilor. Înainte de a fi un autor, scriitorul este şi el un cititor oarecare, un ins cu o anumită cultură, cu limite impuse de şcoala urmată (sau de lipsa ei), cu preferinţe, stereotipuri lingvistice ş.a. Cercetând această evoluţie organică, vom putea întrezări explicaţii şi elemente coerente ale sistemului în care autori şi cărţi sunt epifenomene, părţi ale întregului. Vom afla atunci că tiparul eroilor din romanele istorice ale lui Sadoveanu s-a "născut" odată cu istoriografia romantică la mijlocul secolului al XIX-lea, cu Istoria lui Bălcescu şi cu viziunea lui Hasdeu despre Ioan-vodă cel cumplit, sau despre Iancu Moţoc, că versul eminescian s-a născut cu idila lui Asachi, care scrie înainte de 1836: "Noi în frunte vom privi/ Sufletelor noastre stare,/ Şi ce dulce lăcrimare/ Împreună vom uni!/ Ea-mi va spune al ei chin,/ Eu a mea durere-oi zice..."

Nu altfel trebuie citită literatura interbelică. De pildă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu şi în general proza epocii trebuie văzută (vreau să zic: câştigă dacă este văzută) în contextul evoluţiei culturale pe care o produc diverse mişcări şi evenimente, unele legate de progresul tehnic, altele politice, altele cu caracter social, de pildă emanciparea femeii, detabuizarea raporturilor erotice, a corpului feminin, a tipului de relaţii din familia timpului (soţ-soţie, părinţi-copii etc.), toate acestea pe fondul reacţiilor publicului, ale cititorilor, pentru că literatura este totuşi obiectul unor negocieri, se vinde, se cumpără şi se "cere": marile dezbateri despre traducerea romanului lui D.H. Lawrence de pildă, veritabile judecăţi literare, cu procurori şi avocaţi desfăşurate la sala Dalles, cu ecouri uriaşe în presă, încercările de imitaţie, de pastişare, de continuare (Felix Aderca pe Lawrence, Petre Bellu pe Colette etc.). Cum altfel se poate explica explozia temei în prozele lui Sebastian, Holban, Aderca, Ionel Teodoreanu şi alţii? Şi cum trăsăturile comune?

Noi nu mai gustăm astăzi literatura secolului al XIX-lea, dar ne uităm la filme trase din romanele lui Walter Scott sau ale surorilor Brontë. Nu ne gândim însă niciodată că toată literatura secolului al XIX-lea este scrisă de oameni care, înainte de a face alte studii, dacă le-au făcut, au avut drept carte de căpătâi Biblia. Nu mă refer neapărat la partea simbolică a textului, la semnificaţiile lui, ci la repertoriul de texte narative, la corpusul de metafore, de legende, la tiparul comparaţiilor, la tipul de personaje şi felul în care ele se întrupează, capătă trup, materialitate în imaginarul cotidian al oamenilor vremii. Mistici, atei sau pur şi simplu ezitanţi, scriitorii acelei epoci incorporează în opera lor substanţa din care s-a hrănit cultura europeană atunci, în care figurează pe un loc proeminent Biblia. Ea dă o anumită textură literaturii din secolul respectiv, o anumită organicitate: găsim elemente apropiate între poeţi care nu au nici o legătură factuală, britanicii William Blake sau Elisabeth Barrett-Browning, francezii Victor Hugo şi Vigny, românul Heliade Rădulescu. Dar cum poţi studia literatura acestui secol, impregnată de lectura unor texte uitate astăzi (şi nu e vorba doar de Biblie, ci şi de moralişti, de filosofi, de istorici, de istorici de artă), şi recunoaşte elementele evoluţiei ei organice, fără să te raportezi măcar incidental la ele?

N-aş vrea să se creadă că există doar continuităţi: dimpotrivă, apar mereu inovaţii, dintre care unele, impuse de realitate, rămân. S-a spus de pildă că literaturii române îi lipseşte dimensiunea suferinţei, a abjecţiei şi a terorii (cu contrapartida purităţii şi a bunătăţii care li se opun), ilustrată de pildă de marii prozatori ruşi din secolul al XIX-lea. E adevărat: această dimensiune se naşte odată cu memorialistica detenţiei din timpul regimului apus, cu cea despre fenomenul Piteşti, cu memoriile Lenei Constante, Ion Ioanid ş.a., care fac posibilă apariţia ulterioară a unor romane puternice ilustrând aceste adâncimi. Chiar dacă este anticipată de câteva proze ale lui Caragiale, de pildă, dimensiunea nu exista pentru că nu exista masa critică necesară pentru a face din O făclie de Paşti şi altele altceva decât excepţii. Ea s-a realizat acum şi a început o "tradiţie".

Toate aceste începuturi de epoci nu se ordonează şi deci nu sunt observate în primele lor manifestări, trebuie ca un vizionar să le întrevadă şi să observe caracterul coerent al începuturilor ezitante cu restul, care urmează şi se impune. Iorga spunea acum aproape un secol (mă refer la "introducerea sintetică" din 1929) că literatura română este "forma literară a culturii noastre naţionale" şi că cine priveşte sub stratul de influenţe şi mode care dau culoare unei epoci literare "vede fondul cel vechi care continuă". Nu voi intra în discuţii fără obiect (care e fondul şi care e forma ş.a.m.d.), ci voi considera câştigat doar faptul că există în toate epocile o continuitate fără de care obiectul discuţiei noastre ar fi dispărut.

Mircea Anghelescu: n. 12 martie 1941, la Bucureşti. Facultatea de filologie în 1962 şi doctoratul în litere în 1970, la Universitatea Bucureşti. Cercetător la Institutul de istorie şi teorie literară "G. Călinescu" al Academiei până în 1994 (director adjunct între 1990-1994), profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi şef al Catedrei de literatură română (2000-2008), preşedinte al Asociaţiei de literatură generală şi comparată din România (2009-2011), editor al publicaţiei "Romanian Cultural and Literary Studies", sub egida Universităţii din Bucureşti. Ultimele volume apărute: Mistificţiuni şi Puşcăria la români (ambele 2008). Premiul Uniunii Scriitorilor (1983) şi al Academiei Române (1986).

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO