Ziarul de Duminică

Mircea Cartarescu

05.04.2001, 00:00 32



In anii de maxima tensiune sociala de dupa Revolutie, Mircea Cartarescu noteaza cu scrupulozitate si acribie scriitoriceasca detalii marunte si evenimente rascolitoare ale vietii interioare. Vise, amintiri, proiecte alcatuiesc o tesatura deasa, prin ochiurile careia se stravad, ca dintr-o alta lume, franturi ale evenimentelor ce ne-au marcat pe toti. Lecturi, note de lectura si reflectii acute pe marginea literaturii intregesc portretul launtric al unuia dintre cei mai importanti prozatori si poeti contemporani romani.

1990

1 ian. N-am mai facut nici un bilant al lui a€™89, an paradoxal pentru mine si greu de prins in trei cuvinte. Totusi: a fost anul unei evidente si triste exteriorizari, unei uitari a tot ce a facut viata mea de pana acum: literatura, meditatia, imaginarul. A fost primul an evident esuat in privinta valorii lucrurilor (cateva indemne fragmente) pe care m-am incumetat sa le-ncep.

Transa care facuse din mine un scriitor s-a risipit ca un vis cand deschizi dimineata ochii. Practic nu m-a mai interesat literatura, asta-i adevarul, n-am mai putut sa ma prefac ca ma mai intereseaza. Am citit mai mult "la normaa€o, fara sa asimilez, am scris mai mult din disperare si stupefactie.

Nu mi-a iesit nimic, tot ce am scris e mort, nu vine dinauntru si dinauntrul dinauntrului ca pana acum. Dupa criza morala groaznica din vara m-am mai linistit totusi. M-am gandit ca e firesc ca Visul si Levantul sa ma fi epuizat ca scriitor.

Am inceput un mult mai modest volum de versuri care poate peste un an va incepe sa se structureze si sa capete personalitate. Cele vreo 20 de texte sunt inegale valoric si nu ating nivelul Totului nici la varful lor, dar sunt ceva, o carticica. Proza nu pot scrie deocamdata, dar se tot ingramadesc detalii in jurnalu-asta, si poate, cum scriam si altadata, principiul termitierei va actiona.

Am ani la dispozitie pentru asta. In scrisul meu concret (privind lucrurile lucid si realist) cele mai plauzibile creode ar fi: a) sa continui versurile din noua carte; b) sa scriu articole foarte multe, adica sa preiau concret, la revista noastra, o rubrica de poezie.

Nu vad altceva deocamdata. Eseu si poezie. Poate cateva traduceri. In alt plan, ce va trebui sa fac in urmatorul interval de timp: a) sa ma angajez intr-o redactie de revista sau editura. Voi avea, probabil, mai multe oferte, si trebuie sa aleg cu grija.

Sunt doua tipuri posibile de posturi: unele de munca reala, posturile "maria€o, unde prestigiul e mare si de unde poti influenta viata literara, iar altele a€” asa-zisele sinecure, servicii fictive, in care nu faci nimic, dar ai timp de scris si de trait. Greu de ales intre ele: in primul caz risti sa nu mai ai timp de scris, in al doilea risti marginalizarea sociala.

Da-mi voie sa nu aleg acum; b) in privinta strategiei de publicare, cred ca ar trebui sa urmez acest traseu: 1. Levantul, chiar anul asta. E prioritatea absoluta. 2. Reeditarea Visului in forma originara, tot anul asta (si atat anul asta). 3. La anul: o antologie personala de versuri, si 4. La adanci tinereti.

Nu ma gandesc mai incolo, desi poate ar fi cazul sa fac ceva si cu Eminescu. 5. Poate ca as avea nevoie, de fapt, de doua antologii personale (poeme lungi si "de amora€o), deci as ajunge, cu ce am pana acum, la 6 (si chiar sapte a€” Jurnalula€¦) posibilitati de aparitii editoriale. Pielea ursului vad ca e mare si mitoasa.

a€™89 a fost, obiectiv vorbind de data asta, un an mare, cum poate o data in viata iti e dat sa traiesti. a€™90 va fi un an greu, la fel de important, anul in care apele se vor desparti de uscat.

3 ian. Gandesc si vorbesc greoi, si sunt primul care nu se mira de asta. De zile intregi nu fac decat sa ma uit la televizor. Nici un limbaj interior, in afara poate de cel al visului, caci visez mult, nu se genereaza. Atrofiere, anchiloza, asta-i realitatea: ca artist sunt mai ruinat decat economia nationala.

Un fel de optimism ticnit e tot ce umfla basica de sapun care nu raspunde (nici macar asta nu face) la numele de M.C. Sa cobor, sa reintru pe portile care-mi sunt acum ocultate, sa reintalnesc spatiile acelea vaste, maternea€¦ Uite visul pe care cred ca nu l-am povestit niciodata (e vechi): ma aflam in fata unui zid imens, fatada obtuza a unei constructii ca din Valea Regilor.

Zid alb, puternic luminat, usor inclinat spre partea de sus, ca al unei piramide. Deodata in el s-a desfacut o poarta, prin care am intrat intr-o biblioteca de marimea unui hangar.

Recitesc Divina Comedie, una dintre putinele carti care se pot indura dupa o revolutie. Da, chiar intram intr-o brava lume noua. Putin din ce am facut pana acum mai poate parea actual si important. Pentru scris, momentul e violent inhibitor, dar poate ca, prin dubla negatie, pentru mine va fi sansa unui inceput, unei iesiri.

Voi fi poate redactor la Contrapunct.

4 ian. (0.30) Viziunea de pe 31 aug. s-a repetat noaptea trecuta. Atipisem, cand ceva m-a facut sa deschid brusc ochii. Figura lui am vazut-o doar o secunda, apoi a disparut. A ramas dormitorul intunecat, Cri dormind langa mine, iar in mine o ciudata teama calma, nedureroasa.

Era asezat (poate, oricum, il vedeam de la brau in sus) langa pat, in dreptul piepturilor noastre, si ne privea. Era de data asta un barbat cu o fata prelunga si foarte stearsa a€” nu ca personalitate a trasaturilor, ci de parca o coaja de sticla s-ar fi suprapus peste ele -, cu parul carunt si rar lipit de tample. Purta un vesmant alb, nedefinit.

10 ian. Pasim pe gheata subtire spre cine-stie-ce. Alternam (si alternez, in mica lume M.C.) increderea cu nelinistea si entuziasmul cu cea mai adanca disperare. E inceputul unei lumi noi si totul se schimba din mers intr-un ritm tofflerian. Acum ne e atat de limpede ca distrugerea vechiului (desi atat de apropiatului in timp) regim a fost doar prima etapa, exploziva, a revolutiei, si ca traim acum in a doua, traim in tot atat de mare pericol.

Lupta trebuie castigata peste tot si pe toate planurile de oamenii curati si competenti. E lupta cu ticalosii care umplusera varful piramidei, si care nu vor ceda singuri, cum nici tatucul lor n-a cedat. Sper ca vom gasi mijlocul de a-i potoli, de a ne deparazita. Eu sunt intr-o alergatura continua, traiesc un haos turbionar si extenuant.

Scoatem revista Contrapunct, care ar putea sa devina liantul generatiei noastre. Dar sunt facut pentru o viata de redactie? Ce slujba mi-ar conveni, tinand seama ca singura mea ratiune de a exista (si singurul mod de a fi fericit) este scrisul? Nu-mi place "gazetariaa€o, fie ea si literara, prefer oricand o sinecura oarecare; totusi m-as angaja aici, fiindca voi avea 3-4 zile libere pe saptamana. Totul e insa provizoriu, nesigur, nimeni nu stie ce va fi.

Doamne, inca nu-mi pot face o imagine a ceea ce-a fost! Am prins revolutia si vom trai intr-o democratie! Realmente nu se poate inca intelege. Ma-ntreb cum va arata pagina de jurnal de peste exact un an.

Incep sa simt ura unora, pe masura ce ma implic in viata literara. Mi-e greu s-o suport, dar trebuie sa ma obisnuiesc. Trebuie sa merg inainte ca o tancheta, pentru ca sunt unul dintre acei oameni care se afla pe creasta valului si de care depinde totul acum. E vreme de luptat si trebuie sa lupt. Scrisul a€” pe mai tarziu. Acum e nevoie sa urnim lucrurile.

Esential: sa-mi pastrez curajul de a iesi oricand din orice joc, de a parasi oricand totul si de a ma intoarce la singuratatea, anonimatul si saracia dinainte. Cu nici un pret nu trebuie sa ma las tarat de bulgarele de zapada al puterii, prestigiului sau opulentei. Cand nu se va mai putea, ma voi retrage. Asta se poate-ntampla azi sau peste zece ani.

11 ian. Ma-nfioara mandria de a fi scris Levantul. E certitudinea ca va mai fi ce a fost, ca voi mai scrie.

17 ian. Am facut un lucru foarte bun, si anume m-am retras de la Contrapunct. Greseam daca ma implicam in viata literara. Cu orice risc, trebuie stat deoparte, trebuie continuata vechea viata. Pentru ca scopul nu e notorietatea si nici pozitia sociala, e literatura.

Nici macar nu-mi pun problema din ce voi trai. Voi atinge iar puritatea artistului adevarat, care se fereste de contactul cu altii, care se asculta si se intelege pe sine. Voi reincepe sa citesc si sa scriu, voi iesi din vartej. Nu era treaba mea sa ies in fata, sa scriu un articol pe saptamana, sa apar la radio si TV. Vreau un loc de munca minor, ferit, care sa nu ma acapareze, sa-mi lase timp.

Tulburarea mea nervoasa a€” extraordinar de violenta in ultimul timp (cand m-am certat cu Cri si cand am simtit uneori ca nu mai pot si nu mai vreau sa traiesc) a€” venea si de aici, din dilema asta. Ma simt acum, deja, mult mai bine.

Am citit azi-noapte, cu vechea placere, fragmente din Jurnalul lui Kafka.

Scrisori de la oameni care au citit REM. Dar biata mea carte a nimerit raua€¦ slava Domnului!

20 ianuarie Incep un nou Pynchon, The Crying of Lot 49.

N-am la mine masina de scris. Mi-e greu fara ea. Observ ca, inaintand pe drumul asta cleios, branzos, hranitor si murdaritor simultan, al varstei, capat obiceiuri-ritual, ma intortochez in fantasme reci, materiale, ca niste tevi de aluminiu. Cafeaua de dimineata, ordinea din casa, anumite miscari in anumite situatii, un limbaj formalizat, stanjenitor de precis. Mi-as dori mult o masina de scris electrica, mai silentioasa si mai feminina.

Dupa o luna de haituiala si vertij, ma retrag in matca. E prima dimineata linistita. Soare de iarna, mare si sclipitor, afara. Blocurile muncitoresti dizolvate in lumina. Cerul foarte putin albastru, de amintire invechita. Sunt singur. Nimic nu e schimbat. M-am reintalnit cu mine dupa o luna de uitare. Sunt tandru cu mine, cum as fi cu o iubita regasita.

Imi mangai parul, pieptanat acum cu carare la mijloc. Ascult ce imi povestesc singur, ascult incordat, dar, ca in vis, nu inteleg cuvintele pe care le aud. Nu am inca acces la mine. Jumatate din mine doarme in racla de sticla, in mijlocul padurii adormite.

A gandi a€” verbul Gemenilor. ai e adevarat, gandirea devine tot mai tiranica intre compartimentele psihicului meu. Acum e o gandire fara substanta, sau care isi e siesi substanta. Gandesc asa cum imaginam in adolescenta: vedeam imagini, dar ele nu formau o lume. Poate ca, la fel ca atunci, dar in planul meditatiei, in cativa ani am sa reusesc sa devin, dintr-un om care gandeste, un ganditor.

Daca as duce o anume viata, daca nu as trai in paradox si ipocrizie, stiu ca ar fi asa. Sunt intre paliere, poate intre poezie si mistica, magie, iluminare, plenitudine, distrugere. Sau intre fictiune si realitate (dar cea adevarata, nu cea din jur). Sandu M.: "N-ai avut vreodata impresia ca realitatea se trage intr-o parte ca o perdea si ca din spatele ei apare altceva?a€o.

I-am spus de cartea lui Frigyes.

As vrea sa continui Orbitor. Ar fi tocmai cautarea a ce e "dincoloa€o, a "iesiriia€o. Nu roman, mai curand biografie, memorii, eseu, gandire pura, poem. Lax, dezordonat, innebunitor. O carte de sfasiere si criza. Cum pun mana pe typewriter, ma arunc in scris. Ma pregatesc, simt, de o mare lovitura, de o mina cu stalactite, cristaluri, dragoni. In cinci ani ar putea iesi o carte fabuloasa. Sigur, subteranele (de citit despre ele), orasele ascunse, fratia secreta.

M-am linistit, sunt iar M.C. De-acum, training (hetero si autogen). Adica lectura, gandire, singuratate.

Noi nu ne putem descifra pe noi insine, asa cum o hieroglifa nu se poate citi pe sine. Suntem facuti ca sa fim cititi de altcineva.

Despre atrocitate. Am simtit suflul ei, si nu din filme. Asta te schimba.

O anumita agresivitate fata de tine insuti.

Nuvela a€” romanul? a€” un poem dezvoltat. Doar asa.

23 ian. M-am tot gandit la "Oa€o. Poate povestea cu I.F.? La pers. I? Nu vad conexiunile si n-as vrea sa fortez.

Vise cu subterane ale teroristilor: un metrou paralel.

Constelatiile lui Pynchon.

24 ian. Sunt trist si dezamagit. Ce s-a intamplat la Contrapunct imi confirma sentimentul vechi ca extraordinarii optzecisti sunt, de fapt, o generatie cu nimic diferita de cele dinainte. Realmente nu e locul meu aici. Tot ce se petrece imi spune sa ma feresc, sa stau deoparte.

E vremea excesivilor. Sa fiu excesiv numai acolo unde sunt eu insumi. Nu sunt deloc dorit de amici, dimpotriva. Nu am de ce sa stau cu ei. As vrea sa am acum curajul (acum, cand imi pot permite) sa stau un an fara slujba.

Ma opresc mai multe lucruri: sentimentul sacaitor, desi ignobil, ca voi ramane chiar cu totul pe dinafara, inertia sociala, insa mai ales teama ca nu voi fi in stare sa fac nimic in acel an. Ca nu voi putea sa scriu cartea. Ca voi pierde vremea lenevind. Daca m-as simti in forma, cred ca n-as ezita. Dar de peste un an nu mai sunt in forma, de atunci ma taraste viata in toate partile.

Umblu in vid, in loc fara drumuri. Poate urma o criza de-asta prodromala, o parasire brebaniana a cailor onorabilitatii, o afundare in urdori si orduri? De unde curaj? ai chiar faptul ca imi pun problema curajului e actul de lasitate.

25 ian. a€¦Un sculptor in carne vie, un Giacometti al crimei, manjind cu sange strazile, un happening al atrocitatiia€¦

Fise? Iar simt nevoia lor. Pana se va lega ceva.

Imi corectez Levantul si maine-l predau. Vorba lui N: "Ce-ti pasa? Tua€¦a€o.

Singurele patru forte care pot duce la o carte adevarata: suferinta, singuratatea, paranoia, isteria. Dintre ele, n-am pactizat cu paranoia, si totul ma-ndeamna s-o fac in "Oa€o. Totul, in afara de faptul caa€¦ nu sunt paranoic. Pe celelalte le stiu prea bine.

28 ian. a€” Vrei sa mori?

a€” Da, dar instantaneu si fara durere, va roga€¦

As spune asta oricui m-ar intreba. Nevroza mea inainteaza si nu pot sa-i fac fata. Ce-o fi, o fi: ma las dus de ea. Oricum viata mea s-a sfarsit. Afara e nebunie, inauntru nevroza. Totul e la pamant.

Of Mice & Men.

"Am trait. si iata ce-am inteles din viataa€o: E o mare prostie sa crezi ca din viata nu poti intelege nimic. Dar cea mai mare prostie e sa crezi ca poti intelege ceva. "N-am inteles nimic si eu din viata astaa€oa€¦

3 feb. Am iesit din criza de personalitate din ultimul timp. Ieri am fost activ, m-a parasit senzatia de conflict cu toata lumea pe care o aveam, paranoia deliranta: nimeni nu ma iubeste si nu ma respecta etc. Adevarul e ca nu pot respira cand sunt desconsiderat, real sau imaginar.

M-am obisnuit sa respir admiratia celorlalti a€” care nu ma face orgolios, nu imi provoaca nici o bucurie, dar mi-e necesara pentru ca in lipsa ei ma prabusesc. Mai ales acum, cand nu imi pot gasi o compensatie in admiratia de sine.

Scriu versuri tulburi, sub tensiune, cu efort mare, cu greutatea cu care un semi-analfabet silabiseste (buze groase, ochi injectati, sudoarea in paraiase pe frunte, obrajii zgarciti a suferinta si spaima) ceva scris.

Versurile tind sa fie tot mai scurte, in fragmente tot mai mici, cu sintaxa si chiar ortografia chinuite, in efortul de a le face sa para scrise fara efort. Nici o umbra de inspiratie, de detasare: versuri incrancenate, care se storc zdrelind creierul si organele interne, versuri, da, amestecate cu fragmente de corp, de carne vie.

Imi sporesc eforturile a€” e vorba de un real training dublat de o "gimnastica de recuperarea€o a€” de franare a declinului artistic si intelectual din ultimul an. Pot face insa mai mult. Voi ridica pana in a€™91 nivelul, fie si cantitativ deocamdata, al lecturilor, care au cazut dezastruos.

Va trebui sa ajung la zi in cateva domenii pe care le-am neglijat cu totul. Dar mai ales va trebui sa-mi exersez mintea si imaginatia, sa scriu eseu si literatura, sa nu abandonez. E atat de important chiar si tonusu-asta minim, actul minim de reflectie din jurnal. Iar in literatura sa gasesc o zona noua si puternica. Sondajele de pana acum au dat doar de piatra sau de minereu obisnuit. Sa extind cautarile.

6 feb. Chinul, tortura de a fi fost ceva si de a nu mai fi. Cronicile entuziaste la Visul ma fac sa las ochii in pamant. Un roman (fiindca altceva ce?) mi se pare un obiect cosmic, de neajuns. Un volum de versuria€¦ inca un volum de versuri? Teatrua€¦ nu! Ceva pastos, ceva care curge ca o crema, ca smantana, care pastreaza darele curgerii incremenite. Toti curgem incremenit ca sa umplem cu noi.

Sunt in punctul mort. Daca trec a€” merg mai departe.

Amintirea brusca a visului de azi-noapte, dupa mai bine de 16 ore: eram pe culoarele unei scoli imense. Mi-am intalnit deodata fostii elevi de la 41 (desi sentimentul meu e ca scoala trebuie sa fi fost cea in care am copilarit eu), care mergeau in sir, cate doi, in singuratatea si vastitatea culoarului alb. Le-am vorbit. Unul mi-a intins ambele maini, bandajate. Deodata, prin aer au tasnit doi pestisori zburatori: unul roz foarte pal, altul vernil la fel de pal, semitranslucizi. Am reusit sa prind unul. Avea trupul de gelatina calduta si aripioare moi ca de jeleu, dar deloc lipicioase.

8 feb. Spot de dulce suferinta pura, in vis, la sentimentul ca timpul s-a dus si ceva, acolo departe, a ramas inchis si inexprimabil. Iar apoi, ziua, m-a urmarit senzatia unei amintiri iminente, asa cum zaresti un contur adanc sub apa si din clipa-n clipa te-astepti sa iti dai seama ce este, dar nu reusesti oricat te-ai stradui.

Emotia legata de asta a€” mai stii ca e vorba de ceva de la vila din Floreasca, dar nu vizualizezi nimic, doar sub-gandul tatonand in zona aceea te dizolva in emotie a€” este violenta si calda totusi, si-ti aduce in muschii fetei si-n ochi ce simteai cand erai copil si-ti venea sa plangi.

"Iata-ma: un om fara modele, fara credintea€¦a€o.

O singura solutie exista, si o stiu de multa vreme: lectura, singura care genereaza o atmosfera, care emana a€” mai curand elibereaza, mediaza a€” obsesia. Izolarea de zgomotul vietii, resensibilizarea. Pana materia incepe sa tiuie ca tacerea.

Am nevoie de scris, tanjesc dupa scris. Realmente nu conteaza nimic din ce-ai facut vreodata, ci doar ce mai esti in stare sa faci. Asta esti: nu ce ai facut, ci ce vei face.

M-am decis sa ma scol devreme si sa elimin televizorul cinci zile pe saptamana.

12 feb. Sentiment de hiperluciditate.

De 2-3 zile traiesc ceea ce as putea numi sindromul amintirilor voalante. Peste tot ce vad se suprapune, literalmente, aproape permanent filmul unor amintiri vechi, partial obscure, partial deteriorate, luminate de o palpaire interna: cladiri vechi, ziduri galbene, scari care duc, rasucite, la subsoluri igrasioase. Sentimentul epileptiform al deja traitului, durerea pierderii unei vieti anterioare. ai ce e mai straniu e ca, egala in putere de realizare si fascinatie cu scenele "din realitatea€o, amintirea unor vise vechi complica si mai mult totul. Ca si cum, intr-o zi de vara, pierdut in padure, as privi cerul intens insorit prin transparenta frunzelor. Visul se lumineaza prin viata si viata prin vis intr-o unica viziune a amintirii dureroase si de neinteles. Ceea ce traiesc uneori pare, la fel, dintr-un film sau dintr-un vis: alaltaieri m-am inchis in holul intunecat si am proiectat pe peretele de la baie, pe usa si pe tavan, cu un diascop, filmul in negativ al cununiei mele. In imaginile puternic irealizate de contrastul de alb si negru, ma vedeam batran, cu parul, sprancenele si mustatile albe, costum alb si o sinistra fata intunecata, imbratisat de alti batrani in alb, cu fete negre.Langa mine, in hol, ca intr-un aranjament de scenografie, zacea teapana, pe o rana, o papusa mare, cu parul numai bucle si ochii semideschisi.

Cand filmul a cazut in carlionti incalciti din aparat, am indreptat patratul orbitor de lumina spre papusa, care m-a uimit prin extraordinara bogatie si sticlire a culorilor: ochii adanc albastri sub gene cafenii, plasticul fetei si mainilor roz-galbui, fusta cu desene mov intens, guleras si sosete galben citron. Gurita rosie, cu un zambet leonardesc, un zambet adresat nu lumii, ci interiorului neted si mirosind a plastic moale, parfumat, al capsorului ei.

Trebuie sa ma adun si sa caut corespodente. Se incheaga ceva, dar extrem, extrem de lent.

Recitesc a€oBalthazara€?. Am nevoie de mult mai multa lectura.

Am gasit un curent care ma poate tine in literatura. Orice altceva inseamna pentru mine esec. Chiar neglijandu-mi viata, locul in lume, trebuie sa fac literatura mai departe. Deocamdata nu ma ajuta cuvintele, limbajul. Traiesc interior mai mult si mai intens decat pot spune. Dar e un zid de sticla si vata intre mine si trairile mele.

Primavara in februarie. Emotie dulce, uitare trista. Sunt distrat, involburat, sters.

13 feb. Rafturile de poezie neatinse de atata vreme. De fapt, se produsese o satietate, o supradoza. Probabil ca dupa dezintoxicarea asta voi putea (chestiune de luni sau de ani?) sa pot sa citesc din nou poezie si a€” pentru ca lucrurile astea merg de fapt alaturi a€” sa scriu din nou cu placerea de altadata a imaginilor si cuvintelor.

Suprafata curata a poeziei disparuse si coborasem in spatiile talamice de dedesubt, in tinutul ezoterismelor si subteranelor si buncarelor si rezervoarelor de lichide grase si colorate ca vopseaua. Sa urc din nou?



Fragmentul face parte din volumul in curs de aparitie la Editura Humanitas, in seria Memorii/Jurnale/Convorbiri



Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO