Ziarul de Duminică

Mircea Eliade şi semnul lui Zalmoxis/ de Rodica Grigore

Mircea Eliade şi semnul lui Zalmoxis/ de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore

03.10.2013, 23:53 821

Despre Mircea Eliade (foto 2, 3) s-au scris şi s-au spus, în ultimii ani, foarte multe lucruri, s-au purtat discuţii interminabile şi au avut loc controverse nesfârşite privind simpatiile sale politice, numai uneori reale, iar adesea doar presupuse de către vreun cercetător mai preocupat a se lustrui pe sine, decât a clarifica anumite contexte care au determinat receptarea câteodată tardivă, iar alteori, de-a dreptul eronată a operei marelui istoric al religiilor. Fără să-şi propună imposibilul ţel de a descoperi (de a rosti) toate adevărurile unei creaţii extrem de complexe şi ale unei existenţe care l-a purtat pe Eliade prin întreaga lume, fixându-l şi pe tragica hartă a exilului românesc, cartea apărută acum câţiva ani în Spania, Bajo el signo de Zalmoxis, pusă, deci, simbolic, de la bun început sub semnul zeului suprem al geto-dacilor, repezintă, în primul rând, un act de restituire. Şi, deopotrivă, aduce mai multe surprize cititorului – de limbă spaniolă şi nu numai, câtă vreme Darie Novăceanu, cel care a îngrijit apariţia acestui text şi care a scris şi un substanţial studiu introductiv, accentuează, în paginile de început ale volumului (apărut în excelente condiţii grafice, la Zaragoza), câteva perspective mai puţin avute în vedere chiar şi de cei pentru care Eliade nu este un autor necunoscut.

Căci, dincolo de prodigioasa sa activitate de specialist în istoria religiilor, de profesor al unor prestigioase universităţi occidentale, de deschizător de drumuri şi de întemeietor de şcoală în mai multe domenii, Mircea Eliade a fost, în anii ’40, şi un diplomat ale cărui eforturi de a face cunoscută (cu termenul zilelor noastre, de „a promova”...) cultura românească dincolo de graniţele ţării sunt, din păcate, adesea ignorate. Ia naştere, privit astfel, din unghiuri anterior puse în umbră de strălucirea altor activităţi ori de faima mondială a prozei fantastice eliadeşti, un nou portret al artistului – în mare măsură un portret al artistului la tinereţe. Ajuns de timpuriu în diplomaţia românească, sosind la Lisabona în anul 1941, ca ataşat cultural şi de presă (cumva pe urmele lui Blaga, fost ambasador în Portugalia), Mircea Eliade reuşeşte să îmbine rutina cotidiană a unui asemenea post cu implicarea sa în proiectul de a spune străinilor – nu numai portughezilor – câteva lucruri esenţiale despre România şi cultura sa. Aflate astăzi în arhivele presei vremii sau, parţial, în cele ale Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti (fondul Eliade fiind consultat de Darie Novăceanu în anii în care el însuşi a făcut parte din corpul diplomatic românesc), o serie de texte semnate de Mircea Eliade  sunt de natură a dezvălui semnificaţii aparte ale activităţii celui care, în plin Război Mondial, avea temeritatea şi puterea de a scrie, în Portugalia, despre poezia lui Eminescu, practic, necunoscută Europei, sau, într-un excelent eseu intitulat Latina ginta es regina (apărut în revista Açao, în 1942), de a stabili un remarcabil sistem de corespondenţe între spaţiul cultural portughez şi cel românesc, vorbind atât despre valoarea ignorată a unui mare romancier cum e Eça de Queiroz, cât şi despre opera teoretică a lui Blaga, privit nu doar ca poet şi dramaturg, ci şi ca autor au unui sistem filosofic cu adevărat original, dar la fel de necunoscut dincolo de graniţele României. În aceeaşi arie a preocupărilor se înscrie şi demersul lui Eliade de a scrie Românii. Breviar istoric şi de a se lupta efectiv pentru apariţia sa, căci în anii ’40 hârtia de tipar era aproape imposibil de găsit.

Acesta este textul restituit, după mai bine de şaizeci de ani, publicului cititor. Cartea a apărut aproape simultan, în anul 1943, în Portugalia şi în Spania, iar despre originalul presupus românesc nu se ştie nimic, el neapărând niciodată, unii exegeţi considerând chiar că textul ar fi fost redactat iniţial în franceză, Eliade însuşi nereferindu-se la aceste pagini, în ciuda incontestabilei lor valori istorice. Într-adevăr, fiind atât de puţin cunoscută, cartea poate fi considerată, după cum afirmă Darie Novăceanu, de-a dreptul inedită, reprezentând o foarte concentrată istorie a românilor, pornind de la datele esenţiale ale formării poporului român şi ajungând până la anii premergători Războiului Mondial, Eliade trecând în revistă credinţe populare, elemente specifice ortodoxismului de la noi sau valori spirituale care au susţinut permanenţa românilor pe teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Totul în doar câteva zeci de pagini, dar de o exactitate a informaţiei caracteristică pentru orice demers al lui Eliade, cel care, parcă presimţindu-şi „geografia fără de patrie” a lungului exil, dedică excelente pagini şi un imposibil de negat efort de documentare ţării sale, pe care visează s-o poată face cunoscută Europei. Primul capitol, Origine şi formare, începe cu discutarea importanţei lui Zalmoxis, pentru ca apoi autorul să aibă în vedere implicaţiile constituirii marelui regat dacic, iar ulterior pe cele ale romanizării Daciei, moment care duce la formarea poporului român şi a limbii române. Capitolul al doilea, Momente esenţiale din istoria românilor, cuprinde secţiuni precum Europa în faţa Islamului şi prezentări ale epocilor lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dar Eliade nu uită nici revoluţiile şi războaiele pentru dobândirea independenţei şi unităţii naţionale, pentru ca al treilea capitol, Viaţa spirituală a românilor, să fie axat pe evidenţierea semnificaţiilor creştinismului, ale miturilor spiritualităţii noastre şi pe identificarea caracteristiclor fundamentale ale culturii române.                              

Scris la Lisabona, la începutul anilor ’40 şi înstrăinat împreună cu alte documente lăsate în urmă după destituirea din postul diplomatic (în decembrie 1944), textul acesta al lui Mircea Eliade a fost descoperit de către Darie Novăceanu, sub forma unei ediţii necomerciale, la Madrid, în 1974, ca urmare a îndemnului pe care i l-a adresat Dámaso Alonso de a cerceta fondul de carte dedicat culturii române de la Biblioteca Naţională, în perioada în care se afla în Spania pentru definitivarea traducerii operei lui Luis de Góngora în româneşte (ediţia a apărut în 1982, cu o prefaţă a lui Alonso însuşi).         

Există texte al căror destin e, în mai multe feluri, asemănător cu al unor oameni: uneori, trebuie să treacă ani în şir pentru a fi cunoscute. Este şi cazul volumului de faţă, a cărui scriere, apariţie şi redescoperire par desprinse (şi) dintr-o ficţiune borgesiană, doar pentru ca acum, după atâtea decenii, să poată fi recitit şi din această perspectivă, textul integral, împreună cu cel al studiului introductiv al cărţii constituindu-se, privite împreună, într-un nou portret al lui Eliade. Nu unul după natură ori care s-ar pretinde a fi perfect sau unicul posibil, ci mărturie a unei întâlniri spirituale. Dovadă că, pentru a-l cita pe Lucian Blaga, dacă o boală învinsă pare orice carte, „cel ce ţi-a vorbit e în pământ./ E în apă. E în vânt./ Sau mai departe.”

 

Mircea Eliade, Bajo el signo de Zalmoxis. Obra rescatada, estudio introductorio y notas por Darie Novăceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2008

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO