• Leu / EUR4.6571
  • Leu / GBP5.1648
  • Leu / USD4.0846
Ziarul de Duminică

Mircea Pricăjan: „Când vom convinge oamenii că un roman înseamnă poveste şi că povestea înseamnă emoţie, atunci socotesc că vom fi rupt «vraja rea»”/ de Stelian Ţurlea

Mircea Pricăjan: „Când vom convinge oamenii că un roman înseamnă poveste şi că povestea înseamnă emoţie, atunci socotesc că vom fi rupt «vraja rea»”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

30 mai 2014 451

Născut la 2 septembrie 1980, în Oradea, judeţul Bihor. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea Oradea – promoţia 2003, cu o teză despre Stephen King.

Masterat „Literatura română în context universal”, Facultatea de Litere, Oradea, cu o disertaţie despre literatura fantastică – 2004. În 2002, la Editura Universităţii din Oradea, apare romanul în 2 volume „În umbra deasă a realităţii”. Premiul special pentru debut al Salonului Internaţional de Carte de la Oradea, 31 aprilie 2002, pentru romanul „În umbra deasă a realităţii”. A publicat articole, recenzii, interviuri, proză scurtă, traduceri din limba engleză în mai multe reviste din ţară (Familia, Vatra, Tribuna, Observator cultural, Orizont, Ziarul de duminică, Dilema, Prăvălia culturală, Luceafărul, Flacăra, Lettre Internationale, Respiro etc.) şi străinătate (Taj Mahal Review, Double Dare Press, Distant Worlds, Muse Apprentice Guild, SFFWorld etc.). A tradus peste 50 de cărţi din limba engleză, apărute la editurile Aquila ’93, Millennium Press, Tritonic, Nemira, RAO, Polirom, Humanitas, Curtea Veche, All, Art, Trei. A editat antologiile „Zombii. Cartea morţilor vii”, Editura Millennium Books, 2013, şi „Best of Mystery & Horror #1 – Revista de suspans”, Editura Herg Benet, 2014. A fost editor-colaborator la revista FLACĂRA. A condus în intervalul 2003-2004 revista electronică IMAGIKON cu apariţie în limba engleză. Între 2010 şi 2012, a fost redactor-şef al revistei on-line SUSPANS. Din 2003 este redactor la revista de cultură FAMILIA. În 2012 a înfiinţat REVISTA DE SUSPANS.

*

*      *

- Sunteţi sau aţi fost un iubitor al lui Stephen King, despre care aţi făcut o teză de masterat, urmăriţi şi scrieţi mult despre literatura thriller, poliţistă şi horror, chiar science fiction, încât nu cred că greşesc dacă spun că sunteţi cel mai în temă critic şi observator al genului. Cum arată astăzi acest gen la noi şi prin ce se deosebeşte de ce se scrie în lume?

- Arată tot mai bine, din fericire. Se scrie destul de mult în genurile menţionate de dv. şi adesea peste media occidentală. Noi suferim însă fiindcă nu avem piaţă de desfacere. Ne lipsesc cititorii. Şi acesta e într-adevăr un paradox pentru o literatură în mod evident destinată consumului imediat. E ca şi cum, pe vreme de ploaie, am vinde umbrele pe care nimeni nu le vrea. Şi e de mirare că oamenii nu-şi dau seama că, fără ele, se udă până la piele, că riscă să se îmbolnăvească grav. Cam aşa e şi cu literatura poliţistă şi horror/întunecată. În cel mai bun caz sunt preferate traducerile unor romane mediocre, thrillere cu adevărat de duzină, care însă au în plus faţă de romanele româneşti de gen toată larma propagandei unei industrii editoriale cu adevărat profesioniste.

 

- Aţi făcut, iată că au trecut zece ani, o dizertaţie de masterat despre Literatura română în context universal. Zece ani nu sunt chiar atât de mulţi când vorbim de cultură. Unde se află acum literatura română?

-  În acea disertaţie mă aplecam asupra fantasticului literar şi propuneam o paralelă între maniera de a scrie fantastic a câtorva autori americani (cu precădere Stephen King, evident) şi dramul de fantastic de la noi (cel mai adesea de factură mistică, religioasă, mitologică, aşa cum bine observa Sergiu Pavel Dan). La acel moment, fantasticul românesc modern se limita, preponderent, la contribuţiile unor autori mai îndrăzneţi de mainstream, de pildă Mircea Cărtărescu, Radu Ţuculescu, O. Nimigean... În zece ani s-au întâmplat destul de multe. În acest deceniu au început să apară autori care nu se mai folosesc de fantastic doar ca de un mecanism narativ, ci îl cultivă ca motor al poveştilor lor. Pot spune, astfel, că literatura română despre care vorbeam acum zece ani a progresat mult şi că, dacă ritmul se menţine, sunt şanse ca tocmai acest gen de literatură să întoarcă spre lectură o generaţie viitoare. Dacă nu cumva a început deja s-o facă, fie şi timid.

 

- În urmă cu doi ani aţi înfiinţat o admirabilă „Revistă de suspans” care, mai nou, a devenit trimestrială. Puteţi explica şi pentru cititorii „Ziarului de duminică” ce pierdeţi şi ce câştigaţi prin aceste modificări?

- Preţ de 17 numere, Revista de suspans a apărut lunar. Cum ştiţi chiar mai bine, căci Ziarul de duminică apare săptămânal, o astfel de ritmicitate reclamă destul de mult din timpul editorului. Timp pe care, începând de anul acesta, am decis să-l restrâng – din mai multe considerente. Revista de suspans e o publicaţie non-profit. Nu cere şi nu oferă remuneraţie nimănui. Prin urmare, munca depusă este benevolă. Iar acum, fiind pus să aleg, practic, între întreruperea totală a apariţiei şi transformarea într-un periodic trimestrial, evident că am ales varianta secundă. Misiunea Revistei e abia la început şi, cine ştie, poate că peste un an sau peste doi îşi va relua ritmul lunar. Până atunci mă voi strădui, alături de cei care s-au adunat în jurul meu şi m-au sprijinit lună de lună, urmându-mă chiar in corpore când am plecat de la prima revistă de gen, Suspans.ro – şi nu sunt puţini, credeţi-mă! – să ofer ediţii mai bogate, mai variate, mai bine aşezate.

- Într-un editorial de la începutul acestui an afirmaţi că, deşi sunteţi o persoană esenţialmente pozitivă, vă macină o mare tristeţe pentru că lumea nu mai citeşte. Ce credeţi că se poate face? Chiar nu există remediu?

- Există, sigur că există. Am spus ceva mai sus. Sunt convins că literatura de gen românească ar putea redeschide apetitul românilor pentru lectură. Prea mult timp ni s-a îndesat în cap ideea că cititul înseamnă, înainte de toate, învăţătură. Atât de insistent a fost făcută treaba asta, încât aproape a intrat în codul nostru genetic reflexul de-a fugi de carte. Cu lucrul ăsta avem de luptat. Când vom convinge oamenii că un roman înseamnă poveste şi că povestea înseamnă emoţie, atunci socotesc că vom fi rupt „vraja rea”. Şi misiunea aceasta revine exclusiv scriitorilor noştri de thriller, policier, horror, SF, romance... Ceilalţi, din păcate, par hotărâţi să pozeze în continuare în ipostaza de conştiinţe abisale, emisari ai celor mai complexe sensuri existenţiale. Lupta care se dă acum e cu elitismul păgubos. Puţină moderaţie şi modestie, o uşoară apropiere de cei cu care literatura noastră ar trebui să intre în dialog n-ar aduce decât beneficii. Pentru toată lumea.

 

- Sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi autori de antologii. Genul de literatură pe care o antologaţi prinde la cititori?

- Atât cât îmi dau seama, reacţiile sunt pozitive. Din păcate, antologia cu proze horror de anul trecut a circulat extrem de puţin. Sper că se va scoate un nou tiraj cât de curând şi că astfel va ajunge măcar la cei care au rupt tăcerea, interesându-se direct de ea. Între timp, va apărea la editura Herg Benet un prim volum gen „best of” cu cele mai bune povestiri publicate în Revista de suspans, numerele 1-12. Am ales pentru această antologie 16 proze scurte, dintr-un total de 105, pe care le-am socotit cele mai izbutite. Sunt convins că atenţia de care se va bucura această carte graţie unor nume consacrate, precum George Arion, Liviu Radu, Cristina Nemerovschi, va ajuta la afirmarea altor autori care acum debutează în volum: Alexandru Dan, Radu Romaniuc, Marian Dumitraşcu. Căci misiunea Revistei este nu doar de a sprijini genurile amintire înainte, discutându-le cu seriozitate, ci şi de a descoperi şi promova tineri autori talentaţi. E nevoie de aşa ceva, dacă vrem să ieşim din cercul vicios al auto-compătimirii.

 

- Care este genul de literatură care vă este cel mai aproape de suflet?

- Într-un alt editorial recent, acesta din revista de cultură Familia, spuneam că nu am genuri preferate. Îmi susţin afirmaţia. Sigur că-mi place să citesc literatură horror, dar n-aş renunţa pentru ea niciodată la literatura poliţistă şi nici pentru amândouă la romane, să le spunem, clasice – fie ele mai vechi, fie mai noi, ba chiar moderne. Îmi place să le alternez, mă regăsesc în diversitate.

 

- Aţi tradus enorm, mai mult de cincizeci de titluri, dar aţi scris puţin literatură proprie. Ce vă împiedică?

- M-a împiedicat chiar traducerea literară. Oricine o practică intens, adică zilnic, ştie că te secătuieşte de forţa/voinţa creatoare. Depui prea mult efort pentru a reproduce creativ literatura altora ca să-ţi mai rămână sevă pentru poveştile tale. Tocmai de aceea, anul 2014 am hotărât să marcheze o schimbare. Am transformat Revista de suspans într-o publicaţie trimestrială, eliberându-mi astfel o parte din timp, şi am renunţat la traducerile literare, eliberându-mi astfel o parte din creier. Cred că 10 ani şi aproape 60 de romane traduse (multe de sute bune de pagini) au fost de ajuns. Şi-mi face mare plăcere să anunţ că planul merge strună. Am definitivat în aceste prime luni mai multe proiecte abandonate cu 2-3-4 ani în urmă şi avansez binişor cu munca la un thriller pe care, dacă stelele se vor alinia corespunzător, cititorii îl vor putea lua cu ei în vacanţa/ concediul de vară.

 

- Sunteţi redactor al unei prestigioase reviste,„Familia”, şi locuiţi în Oradea. Simţiţi că ar exista probleme în receptarea a ceea ce faceţi dvs doar pentru că sunteţi departe de centru, de capitală? Altfel spus, aveţi vreun complex al provincialului?

- Fără-ndoială, multe fapte cu ecou se petrec exclusiv în capitală. Totuşi, graţie internetului lucrurile nu mai sunt aşa tragice. E adevărat că mie, locuitor la doi paşi de graniţa cu Ungaria, mi-e greu să ajung la diversele evenimente editoriale din Bucureşti sau să profit de tot ce mi-ar putea oferi capitala în materie de expunere. E însă la fel de adevărat că internetul distruge această barieră, în multe privinţe. Cea mai importantă, poate, este chiar cea a percepţiei. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să fiu invitat de diverse edituri să particip activ la un eveniment sau la altul din capitală, pornind de la percepţia lor că eu chiar în capitală aş locui. Vedeţi astfel că expunerea în mediul virtual poate ţine locul expunerii de facto. Aşa că nu, n-am astfel de complexe. Dimpotrivă, cred că aş avea un complex dacă m-ar strămuta cineva în Bucureşti.

 

- Într-un interviu din urmă cu ceva vreme spuneaţi că am suferi pentru că „nu avem foarte mulţi scriitori de cursă lungă”. Puteţi detalia?

- Cred că în acel interviu mă refeream la scriitorii români care nu-şi conştientizează propria operă. Pe aceia nu-i socoteam „de cursă lungă”. Încă mai cred asta. Şi e destul de uşor să descoperi care sunt ei, nu le voi da numele (aşa e mai sănătos, mă feresc de ocări). La noi se scrie încă foarte mult „la inspiraţie”, asta poate şi fiindcă mulţi prozatori sunt, de fapt, poeţi convertiţi. Din nefericire, inspiraţia aceasta nu se limitează la fondul chestiunii, cum cred că ar fi normal, ci se extinde şi asupra formei. Asta rezultă în texte calofile, monobloc, ermetice. Aceştia sunt autorii care nu se pot reinventa, care-şi consumă esenţa epică, mereu aceeaşi, în fiecare nouă carte. Şi revin la obsesia mea: povestea. Care poveste, în mâna unui scriitor „de cursă lungă”, are o direcţie ascendentă, dinspre interior spre exterior, este dinamică, te poartă de undeva altundeva, are un sens, o concluzie. Iată, ca să lămuresc problema, propun o reformulare: suferim pentru că „nu avem foarte mulţi scriitori-povestitori”.

 

- Cum aţi defini „câmpul cultural” în care nu demult constataţi că a început să se impună discursul păgubos?

- Impresia mea e că-n ultimii câţiva ani s-a radicalizat discursul, în general, nu doar cel din sfera culturală. Faptul că tonul răspicat şi argumentul definitiv au pătruns şi-n acest spaţiu, prin definiţie, mai „selectiv cu clientela” este cel care mă îngrijorează. Vorbim despre o contaminare pe care ar fi bine s-o combatem cât mai repede. Poate că vânzoleala asta pizmaşă ar putea trece pentru unii drept efervescenţă, găsind poate un echivalent chiar în interbelic, mie însă-mi lasă un gust amar. Lejeritatea cu care diferendele de ordin cel mai adesea politic influenţează relaţiile la nivel uman (a se citit „intelectual”) e semnul unei labilităţi sociale şi e trist că s-a ajuns aici. Din păcate, anul 2014, prin ceea ce pregăteşte în ultimul lui trimestru, nu se arată a fi unul de întoarcere la normalitate. Pe de altă parte, însăşi ideea de normalitate e anormală în ţara asta, Ţara Cancan.

Dar să fim optimişti: poate că ne-om sătura odată şi-om vrea linişte. Cât să citim o carte, măcar.

Etichete:

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6571
Diferență: 0,2001
Ieri: 4.6478
Azi: 4.0846
Diferență: 0,0637
Ieri: 4.0820
Azi: 5.1648
Diferență: 0,0329
Ieri: 5.1631
Azi: 4.1124
Diferență: -0,1287
Ieri: 4.1177