Unic este şi acum, iar ultimul mare eveniment pe care l-aacompaniat a fost Maratonul de Poezie şi Jazz, desfăşurat înnoaptea de 4 spre 5 iunie, la Opera Naţională din Bucureşti.Pianistulşi compozitorul dejazz Mircea Tiberians-a născut la Cluj, în 1955, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţala Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la Bucureşti. În 1980, a absolvitConservatorul bucureştean. A cântat, printre alţii, alături deLarry Coryell, Tomasz Stanko, Herb Robertson, Ed Shuller, Nicholas Simion, Adam Pieronczyk, Maurice de Martin, TheoJorgensmann, JohnnyRăducanu, Aura Urziceanu,DanMândrilă, Anca Parghel.Printre premiile obţinute de el se numără: Muzicianul Român alAnului (1987); Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziţie dejazz (1990, 1996, 2000); Premiul pentru Întreaga ActivitateArtistică (Asociaţia de Jazz Napocensis, 2001).
- Care este prima ta amintire legată de muzică?
- Locuiam undeva la periferia Sibiului. Seîntâmpla ca pe strada mea să treacă elevii şcolii de ofiţeri îndrumul lor spre câmpul de exerciţii. Şi nu puteau trece decâtcântând cât îi ţineau puterile. Mă sculam în fiecare dimineaţă cupropoziţia "Cu cântec înainte, marş" după care urma "Avem o ţară, odatorie, o misiuuune de luptă de-nde-pli-nit" sau mai paşnica"Frunzuliiiţă verde, verde de stejar, a plecat Gheorghiţă militar".Aşa se face că într-o bună zi m-am trezit mergând beethovenian cumâinile la spate încolo şi-ncoace prin holul casei şi cântândurmătorul refren: "Înainte partizani, înainte partizani!". Cred căaveam vreo 3 ani. A fost prima mea compoziţie. Text şi muzică.Linia melodică era originală, deşi corespundea întocmai vestituluicuplet din anii treizeci "Toata ziua-n ascensor, când mă sui, cândmă cobor" - adică număra tot 3 note. Melodia mea nu avea însăritmul Charleston-ului, ci din tonalitatea minoră răzbatea doardârzenia şi îndârjirea în lupta contra duşmanului. Filmele ruseşticu partizani, unde la sfârşit eroul era împuşcat (în mod evident penedrept), după care pe cerul însorit se profila cuvântulKoneţ lăsându-te cu mare tristeţe în suflet, au avut cred ocontribuţie importantă în apariţia primei mele creaţii. Momentul încare am început să cânt mărşăluind prin holul casei mi-a rămasfoarte clar în amintire.
-În ce moment al vieţii tale ai optatpentru muzică?
- Aşa cum se întâmplă în multe dintrecazuri, la început au optat alţii în locul meu; mai precis: mamamea. M-am trezit vrând nevrând la şcoala de muzică. Apoi am devenitcopilul-minune al şcolii, fapt ce mă determina să optez din ce înce mai mult pentru această artă. Opţiunea hotărâtă pentru ceva,contrar tuturor piedicilor şi insucceselor, e o legendă romantică.De obicei optăm pentru domeniile unde avem confirmări.
-Când ţi-ai dat seama că muzica ta estemuzica lui Mircea Tiberian şi doar a lui?
- Eu am început să mă "trezesc la artă" lasfârşitul anilor 60, perioadă în care modernismul obţinea victoriedupă victorie pe toate fronturile. A nu fi original, a semăna cucineva, a fi tradiţional însemna atunci o trădare a "misiuniiartei". Am fost injectat încă din liceu cu ideea că sunt unic.Debutul meu s-a făcut sub semnul lui "Nu-mi pasă ce credeţi despremine, posteritatea mă va judeca". Apoi am căzut în extremacealaltă, crezând că sunt cel mai mare ignorant din lume şipetrecând ani mulţi doar cu "studiul maeştrilor", fără să-mi pesede originalitate. La mine "extremismul juvenil" a avut forme maiacute.
-Te-am auzit cântând în mai multelocuri din ţară. De care loc şi eveniment îţi aduci aminte cu ceamai mare plăcere?
- Deşi recunosc, mi-au plăcut, de mic,"admiratoarele", totuşi cea mai caldă amintire o am de la un grupmasculin de ascultători. După un concert care avusese loc, poate nuîntâmplător, în Harghita - ungurii sunt mai radicali -, a venit lamine un ascultător care m-a rugat să nu mă supăr pe el dar el aplâns în timp ce eu cântam. Lângă el se afla un altul care aadăugat "Şi io". M-am uitat la ei. Nu erau beţi. Abia după o vremeam procesat întâmplarea şi cred că e cel mai măgulitor lucru care ise poate întâmpla unui artist.
-În cartea ta Note despre muzică şinote muzicale/ Notes on music and music notes, evoci,printre altele, artiştii alături de care ai performat şiperformezi. Ne poţi face o scurtă enumerare a acestora?…
- În vremurile noastre, un CV de succesconţine obligatoriu fraze de genul: "A cântat cu" sau - dacă celcare redactează e mai subtil - "Cariera i s-a intersectat cuartişti precum". Urmează o listă de nume pe cât posibil maicunoscute. Mărturisesc că unul dintre concertele de care îmi aducaminte fără plăcere e cel în care am cântat cu o mare vedetă ajazzului: Larry Coryell. Programul era inept, iar marele ghitaristera atât de beat, încât a schimbat în ultimul moment toatetonalităţile (se ştie că la ghitară aceasta e doar o problemă de apune mâna mai sus sau mai jos). La pian nu e deloc la fel. Totuls-a rezumat la o încercare de a salva un concert pe care, parcă înmod intenţionat, Larry încerca să-l dinamiteze. Trec pestecomportamentul arogant sau lipsa de respect faţă de muzică şimuzicieni. Din păcate, mi se aduce aminte mereu (laudativ) de acelconcert. Am scris despre acest episod în ultima carte, "Cartea demuzică". Muzicienii care au avut importanţă pentru mine au fost ceicu care împărtaşeam aceeaşi, dacă îmi permiţi expresia, "viziune",sau mai bine zis, cu care am avut "afinităţi elective". Deunăzimergeam în tren cu un contrabasist american pe nume Chris Dahlgren.Mărturisesc că, obişnuit cu muzicienii de la noi care, cu miciexcepţii, dacă citesc ceva, acela e ziarul lăsat pe banchetă de unalt călător, am avut un mic şoc să văd că omul meu citea "MillePlateaux" de Deleuze şi Guattari. Aceştia sunt muzicieni cu carepoţi comunica pe scenă şi ai ce să comunici. Celelalte genuri derelaţii muzicale pot uşor degenera în mezalianţe artistice.
-…Şi un rezumat în cincisprezececuvinte al principiilor pe care vrea să le dezvăluie Cartea demuzică?
-Cartea de muzică este o încercarede descriere a principiilor care stau la baza unei călătoriimuzicale adevărate. Cred că în viitor aceste călătorii nu vor maifi la îndemâna oricui, iar omul de rând se va limita la rolul despectator al celor povestite de alţii; adică va contempla, în celmai bun caz, muzica făcută în trecut. Nu mă consider un privilegiatsau profet muzical. Există încă numeroşi artişti care au acces lainspiraţie, să spunem aşa. Deşi poate părea prăpăstios ce afirm,totuşi numărul acestora e în scădere. Şi mai puţini sunt cei carepot spune în cuvinte sau înţelege cât de cât ce s-a petrecut întimpul intrării în aşa-numita"transă muzicală". Simt ca pe odatorie să scriu despre aceste lucruri. Sper să nu sune patetic (însensul englezesc, nu beethovenian al cuvântului). Am scris maidemult ceva de genul: Dacă n-ar fi mereu ceva "decorectat", "ceva absurd, ceva care se pierde, decade sau sedegradează", atunci de unde s-ar mai putea hrăni mesianismul meufunciar?
-Nu doar cu muzicienii, ci şi cu poeţiişi plasticienii ai derulat proiecte comune. Care sunt cele maiimportante şi ce numitor comun au muzica, poezia şi literatura, devreme ce ai acceptat că ele pot lucra împreună?
- Muzica şi poezia, mai puţin literatura,se află acum într-o situaţie atât de dificilă din punct de vederesocial, încât e bine să apară împreună măcar din solidaritate dacănu din calcul strategic. În realitate legăturile dintre muzică şipoezie sunt mult mai profunde. Muzica este pur algoritm sufletesc,iar poezia e algoritm sufletesc în gânduri, în cuvinte.
-Care este cea mai importantă revelaţiepe care ai avut-o ca artist?
- Că atunci când începi să aştepţi şi săasculţi, vine muzica la tine. Şi ceea ce auzi e mult mai naturaldecât tot ceea ce ai putea inventa sau închipui. Dacă aceastămuzică vine dintr-un fond mai profund al psihicului nostru sau dela cer (care poate sunt acelaşi lucru) nu am de unde să ştiu. Decele mai multe ori însă, din neatenţie, ne repezim şi omorâm ceeace e cu adevărat artistic în demersul nostru numitartistic.
-Care este cea mai spectaculoasăpoveste de care se leagă muzica ta?
- Cea mai spectaculoasă şi miraculoasăpoveste e chiar inspiraţia: forma aceasta de a trăi plenar într-orealitate artistică atât de bogată şi de intensă. Insăşiposibilitatea acestei scufundări şi a acestui survol în acelaşitimp mi se pare tot atât de spectaculoasă ca oricare minune.Problema e că această stare de graţie nu "vine", nu se instaleazăîntotdeauna, iar concertul trebuie vrând-nevrând să aibă loc. Dacăeşti un tip onest, situaţia poate fi un prilej de mari frustări şiinsomnii.
-Cărui proiect te pregăteşti să i tededici?
- Scriu la o carte mai amplă care senumeşte deocamdată Domeniul muzical. Cât despre proiectemuzicale, am făcut unul la începutul anului şi am încercat să-l"vând", cum se spune, dar nu l-a cumpărat mai nimeni. Sunt obişnuitcu asta. Ştii câte "Dark"-uri am vândut? Acea carte-obiect făcutăcu hârtie manuală conţinând 5 poeme în variantă bilingvă, cincigravuri şi cinci piese muzicale. Conţinea crema poeziei moderneromâneşti, iar muzica… crede-mă ca pe unul care se ruşinează delucrurile care nu ies cum trebuie, muzica era foarte bună. Ei bine,după o lansare glorioasă, cu participare aleasă şi numeroasă lacare domnul Patapievici a făcut o prezentare măgulitoare; dupătoate astea am vândut… una bucată, iar preţul de librărie seapropia de preţul de cost, adică 10 euro - se ştie că hârtiamanuală e foarte scumpă. Anul acesta am dedicat un proiect lui PaulCelan de la a cărui naştere şi moarte se împlinesc 90, respectiv 40de ani. Sunt 4 versiuni muzicalo-poetice ale aceluiaşi poem înromână, engleză, germană şi franceză. Am luat 3 muzicieni dinţările a căror limbă o vorbea Celan şi i-am rugat să compunălucrări care să includă într-un fel sau altul versiunea aceluiaşipoem Todes Fuge, în limba lor maternă. Ansamblul care urmasă interpreteze lucrările era format din compozitorii înşişi. Oidee simplă, eficace, ieftină şi cu potenţial artistic. Din păcate,dacă muzicienilor străini nu a trebuit să le explic cine e PaulCelan, aici la noi, după ce spuneam că ne aflăm în Anul Celan,trebuia, văzând lipsa de reacţie din privirea interlocutorilor, săadaug: "Ştiţi, poetul acela născut la Cernăuţi, considerat cel maireprezentativ poet de limba germană de după război. A muritaruncându-se în Sena". Uneori, îţi vine sa te laşi de acest obiceide a face proiecte.
-Într-o seară literar-muzicală de laMuzeul Naţional al Literaturii Române, m-am trezit spunând ceva degenul: "Poezia este o matematică prenumerică şi a ţinut loculmatematicii (pământeşti şi cereşti) multă vreme înainte ca aceastasă apară, după care, o altă bună bucată de timp, i-a fost tovarăşăde drum". Tot înaintând în discuţie, tu ai spus că şi din poezie,şi din muzică, pentru a fi veritabile, trebuie să se audăsunetul de fond. Cum l-ai explica pe înţelesul tuturor…artelor?
- Limbajul vorbit şi lumea muziciiconstituie încă secrete pentru omul modern. Îmi aduc amintediscuţia. Nu cred că era vorba la modul concret despre un sunetde fond, ci mai degrabă de o stare psihică de fond. Un fel dehipnoză autoindusă. În această stare putem sesiza legăturile şiraporturile specifice din lumea artistică. Iar lumea artisticăsuntem noi înşine în straturile cele mai profunde, în arhetipurilenoastre de comportament. Pentru raţionalistii fundamentalişti,faptul de a plasa arta în teritoriile subconştientului ar puteaconstitui un motiv să considere comportamentul artistului ca pe unatavism. Atunci ar trebui să considerăm şi darul profeţiei ca pe unatavism? Ironia constă în faptul că modalităţile de cercetare alefizicii moderne se apropie tot mai mult de "comportamentulartistic", care e o atitudine interogratoare, armonizantă. De fapt,muzica e un fel de matematică asumată emoţional şi aceasta nu enumai o manieră de a vorbi sau de a te raporta la eternul Pitagora.Intr-adevăr pe dimensiunea temporală activitatea muzicală secomportă aritmetic folosind timpi de valoare egală, măsuri identiceca durată întocmai ca în lumea numerelor. Pe dimensiuneaînălţimilor sonore legea e dată de unele proporţii, cunoscutelearmonice. Pe dimensiunea înălţimilor avem proporţii armonice carede fapt sunt geometrice. Trecând apoi la intensitatea sonoră,gândeşte-te cum se numeşte butonul cu care faci mai tare sau maiîncet sonorul televizorului: volum. Cu intensitatea intrăm în lumeacu trei dimensiuni, a volumelor. În cele din urmă, microvibraţiile,care sunt unde cu frecvenţa mult mai mică decât sunetul de bază,dau aşa-numita culoare, practic senzaţia de concret, existenţaobiectivă a lumii sonore. E ciudat cum considerăm acestemicrovibraţii ca pe realităţi obiective, adică flauţi, păsărele saupicamere. Fenomenul mă face să mă gândesc la teoria corzilor dinfizică în care particulele fundamentale, pe care le-am căutat cuatâta înverşunare în fizica tradiţională şi din care voiam săalcătuim realitatea ca din pixeli, aceste particule sunt înlocuitede vibraţii infinitezimale ale, probabil, altor vibraţii şi aşa maideparte…
-Ce deosebeşte muzica dezgomot?
- În primul rând înălţimile bine definite,vibraţiile cu o anumită regularitate şi, în al doilea rând, grilade accent neaccent care se desfăşoară implacabil undeva în psihiculnostru, succesiunea de thesis şi arsis. Apariţia unorelemente la intervale egale de timp care se numeşteizocronie. Ea poate fi sesizată în toată muzica ritmată şiîn poezia cu ritm. Aceste două dimensiuni, lumea înălţimilor şi amăsurilor, sunt asumate de psihicul uman. Acesta le simte cadesfăşurându-se în interiorul său. Pe sunetul fundamental,aşa-numita tonică îl considera oarecum ca pe centrul deforţă al vieţii sufleteşti, un fel de eu. Îndepărtarea detonică e un fel de "atac la persoană", o pierdere ce genereazăangoasă. Izocronia i se pare omului starea naturală în care eltraversează timpul. Aceste două elemente, sunetul şi izocronia,sunt factorii definitorii ai muzicii. Raportarea la melodie sauchiar facerea ei, cea mai "muzicală" dintre activităţile noastremusicale, se realizează prin suprapunerea acestor două lumi: lumeaînălţimilor şi cea a timpilor. Dar mă opresc aici de teamă să nudevin prea tehnic. Am scris câte puţin despre aceste lucruri înCartea de muzică, iar acum le tratez maipe larg în Domeniul muzical.
-Ce te-a determinat să aloci un timpatât de îndelungat scrierilor despre artă?
- Probabil că frica de a pleca din aceastălume fără să fi înţeles ceva din domeniul în care am acţionat. Apoinu trebuie să uităm că muzicianul de jazz nu are o activitateritmică, instituţionalizată. El poate traversa perioade lungi careprin lipsa concertelor seamănă mai degrabă cu hibernarea. Pentru casă-şi păstreze constantă stima faţă de sine în aceste perioade, osoluţie rezonabilă este să ţină un jurnal. Evident de idei, căcifapte semnificative nu i se prea întâmplă. Aşa am procedat şi eu,iar în cele din urmă aceste jurnale s-au transformat în cărţi. Casă încerc un vers în stil fin de siecle:Exasperat demine, m-am apucat de scris. La fel s-a întâmplat şi cu celecâteva cursuri de improvizaţie pe care le-am redactat: pe de oparte eram plictisit de a răspunde la aceleaşi întrebări în fiecarean iar, pe de altă parte, atunci când cânţi prea mult singur, începsă-ţi treacă prin cap teorii, metode, exerciţii. Nu poţi să teabţii şi începi să le notezi. Apoi constaţi că merită citite şi dealţii şi încerci să le sintetizezi. Ulterior, lucrarea trebuiecompletată şi, în cele din urmă, activitatea devine o poveste fărăsfârşit. Un Never ending story cum mi-am botezat eu ironic,gândindu-mă la Sisif, unul dintre primele discuri.
-Cum vezi atunci evoluţia ta în viitor,ca pe o muncă sisifică?
- Nu. De curând, am început să punactivităţile mele muzicale propriu-zise sub numele generic deacousmatic. Am pornit de la distincţia făcută în şcoala luiPitagora între mathematikoi - cei care se ocupau cuaspectele ştiinţifice ale realităţii şi akousmatikoi - ceicare încercau să se apropie de adevăr prin inspiraţie, adică lăsaurealitatea să vină către ei. Această distincţie m-a condus la ideeasă numesc felul nostru de a face muzica acousmatic. Dar numă refer la realitatea auditivă exterioară, aşa cum înţelegeacusmatica Pierre Schaefer prin a sa musique concrète. Măsimt mai aproape de conotaţiile pe care le dă termenuluicompozitorul Iancu Dumitrescu, deşi viziunea sa muzicală nucorespunde în totalitate accepţiunii pe care o am în vedere. Muzicanu vine din afară, deşi are un episod extern atunci când etransmisă de la unul la altul. Ea se află mai ales înăuntrulnostru, în memoria, dar mai ales în fiziologia şi codul nostruemotiv, în registrul de preferinţe şi aşteptări. Este un mod deraportare la real folosind ca instrumentar propriul corp şi propriaafectivitate. Improvizaţia colectivă pe care o practicăm, eu şi ceicu care colaborez, e o modalitate de a face muzică ce favorizeazăexplorarea acusmatică. Putem spune că în lipsa unei realeacusmatici nu există creaţie muzicală colectivă. Dar ce spun? Nuexistă nici un fel de creaţie muzicală viabilă. Aş vrea ca înviitor să mă dedic pe cât posibil acestei acousmatici,ascultării muzicale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
