Shakespeare, zic unii, n-a existat. Negatia s-a asociat persoanei sale nu in chip de metafora lirica, precum s-a intamplat cu Eminescu in frumoasa poezie a lui Marin Sorescu, ci in chip de pamflet fulminant sau de rece demonstratie academica.
Astfel, sonetele i-au fost atribuite unuia sau altuia dintre protectorii sai nobili, iar piesele, unuia sau altuia dintre dramaturgii contemporani, mai tari decat el la capitolul acte oficiale, sau chiar unuia sau altuia dintre colegii lui actori, mai tari la capitolul... talent histrionic decat cel care, in Hamlet, juca, modest, rolul Fantomei.
Cu atat mai mult i-a fost pusa la indoiala paternitatea unei piese pe care, pana in secolul al XVIII-lea, nimeni nu visase, macar, sa i-o atribuie: Eduard al III-lea.
Intr-adevar, coperta elegant inflorata a unei editii purtand, clar, locul si data tiparirii - Londra, anul 1596 - nu pomeneste nimic despre autor, desi titlul integral al cartuliei ne comunica, intr-o engleza emotionant arhaica, faptul ca piesa era, in mod evident, bine cunoscuta spectatorilor: Domnia regelui Eduard al treilea - asa cum a fost de-o suta de ori jucata prin cetatea Londrei.
Aceasta scriere enigmatica, despre care inca nu stim totul, poate fi acum vazuta si in cetatea Bucurestiului, pe scena cea mare a teatrului sau cel (mai) mare, Teatrul National, in regia lui Alexandru Tocilescu si avandu-l ca protagonist pe Ion Caramitru. Din spectacol vom afla, poate, mai multe despre Shakespeare; si, cu siguranta, mai multe despre noi.
...Asta pentru ca Eduard al III-lea vadeste deopotriva finete a analizei psihologice si amploare a viziunii epice - caracteristici recunoscute, ce-i drept, ca apartinand scriiturii celui mai mare dramaturg al tuturor timpurilor. Piesa face parte din categoria dramelor istorice inspirate din viata si faptele unor personaje reale (s-ar inscrie, asadar, printre "cronicile istorice" shakespeariene, alaturi de texte precum, de pilda, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Henric al V-lea s.a.m.d.); astazi, am numi-o istorie romantata. Eroul titular, Eduard al III-lea (1312-1377), a fost unul dintre cei mai insemnati monarhi britanici, dar si unul dintre cei mai "controversati" regi din Europa, intrucat lunga lui domnie (o jumatate de secol!) a marcat inceputul celui mai lung conflict ce a opus vreodata doua tari: Razboiul de 100 de ani dintre Anglia si Franta. Un razboi iscat din pricini succesorale, pentru ca Eduard era, prin mama (Isabelle, poreclita si la louve de France, lupoaica Frantei), nepotul lui Filip cel Frumos, regele francez ai carui fii aveau sa dispara in floarea varstei, unul dupa altul, fara a lasa mostenitori, efect (se zvonea pe-atunci) al anatemei zvarlite asupra dinastiei Capet de catre Cavalerii Templieri, persecutati de Filip - oricine a citit faimosul ciclu de romane Regii blestemati de Maurice Druon isi aminteste, desigur, de complicatele ite ce manevrau, pe-atunci, politica statelor si viata oamenilor. Textul (tradus in romaneste de George Volceanov) decupeaza din biografia suveranului englez un interval eroic - asaltul victorios asupra ducatului Acvitaniei -, asezandu-l insa intr-o "rama" de evenimente in parte modificate sub raport cronologic, geografic etc., in parte inventate, pur si simplu. Interesant este, cu deosebire, faptul ca o sectiune consistenta a piesei - si prima jumatate a spectacolului - se focalizeaza asupra unui incident asa-zicand particular, a unui incident ce tine nu de istoria "mare", ci de existenta marunta a fapturilor vii, fie acestea capete incoronate ori bieti muritori de rand: pasiunea subita si devastatoare pe care i-o starneste lui Eduard contesa de Salisbury, sotia unui lord fidel regelui. E greu de spus daca avem de-a face aici cu un episod real sau cu o fictiune artistica; amatorii de coincidente semnificative trebuie sa noteze insa, oricum, ca este vorba despre aceeasi contesa de Salisbury careia i se datoreaza instituirea a ceea ce avea sa ramana, pana astazi, suprema distinctie britanica - Ordinul Jartierei. Intamplarea il "umanizeaza" pe Eduard al III-lea, atat in ipostaza sa re(g)ala, verificabila istoric, cat si, mai ales, ca personaj dramatic, iar infruntarea dintre cele doua caractere (monarhul atotputernic, dar induiosator de vulnerabil sufleteste, si femeia lipsita de aparare, dar inflexibila si de neinfrant), cu modulatiile ei diverse, mergand de la eroic la comic si inapoi, ofera un spectacol in sine, din plin exploatat in mizanscena lui Alexandru Tocilescu.
Intrucat cronicarul este legat profesional de TNB, consideratiile sale in privinta montarii vor fi minime si vor evita orice apreciere valorica; celor interesati nu le ramane decat sa procedeze singuri la "diagnostic", dupa ce vor vedea spectacolul. Ei trebuie sa afle, deocamdata, doar ca autorul decorului si al costumelor este Dragos Buhagiar, colaborator constant atat al regizorului, cat si al Nationalului bucurestean, ca muzica i se datoreaza lui Iosif Hertea, iar miscarea scenica, lui Pastorel Ionescu; la imaginea plastica a spectacolului au mai contribuit Daniel Gontz (multimedia) si Valentin Petuhov (benzi desenate). Distributia, destul de mare, pe masura numarului considerabil de personaje, il are in frunte, cum am spus, pe Ion Caramitru, aflat la primul sau rol pe scena TNB (al carui director general este) dupa circa patru decenii de la debut - debut ce s-a produs chiar in acest teatru. In Contesa de Salisbury ii da replica, invitata la TNB, Crina Muresan, actrita la Teatrul Odeon, dar activa si pe alte scene (precum, de exemplu, Teatrul "Bulandra", unde, ca protagonista a spectacolului ElizavetaBam dupa Daniil Harms, a fost nominalizata in 2006 la premiul UNITER pentru Cea mai buna actrita in rol principal). Alte roluri importante sunt sustinute de Simona Bondoc (regina Philippa, sotia lui Eduard), Daniel Badale (printul de Wales), Serban Ionescu (regele Ioan al Frantei), Constantin Dinulescu/Alexandru Georgescu (lordul Audley), Eusebiu Stefanescu (Warwick), Dragos Stemate/Razvan Oprea (Charles, fiul regelui Frantei), Andrei Aradits/Axel Moustache (secretarul regelui), Mircea Anca, George Paul Avram, Liviu Lucaci, Razvan Hancu, Alexandru Bogdan, Emil Muresan, Marcelo Cobzariu, Aristita Diamandi.
Ca sa inchei, cum am inceput, cu o referire la poezia lui Sorescu, Teatrul National din Bucuresti isi asuma, prin acest spectacol, misiunea deopotriva complicata si fascinanta de a face ca, pentru spectatorul roman, toate aceste intamplari si personaje sa poarte, de-acum incolo, un singur nume: Shakespeare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
