Scriu aceste rânduri a doua zi după eliminarea ruşinoasă a României de la Campionatul European de Fotbal.
(Loc de expresii ireproductibile într-o publicaţie serioasă).
Să ne înţelegem: ceea ce a fost ruşinos n-a fost, în sine, eşecul de-a merge mai departe şi nici măcar vreunul dintre rezultate. Franţa e Franţa – şi mai era şi gazdă! – un 1:2 cu ea este onorabil; Albania, naţională plină de jucători excelent cotaţi în campionatele europene tari, e cea care lăsase acasă Danemarca (nu de mult campioană a continentului) şi bătuse Portugalia în preliminarii; ceva mai ciudat a fost egalul cu Elveţia, dar dacă ţinem cont că acolo jucau vreo şase etnici albanezi şi că măcar nu ne-au bătut, putem închide ochii şi la asta.
Nu, ruşinoase n-au fost rezultatele, ci prestaţia. Nu se poate spune că reprezentativa României a jucat prost, pentru că n-a jucat nimic. Prost e când aplici o strategie care nu funcţionează – nimic e când nu ai niciun fel de strategie; prost e când nu prea ajungi la minge – nimic e când, ajungând, se vede limpede ca lumina zilei că habar n-ai ce să faci cu ea.
Două au fost scenele relevante în acest sens, ambele în ultimele cinci minute. Mai întâi, în meciul cu Elveţia, la 1:1, când orice om cu scaun la cap ar fi înţeles că – după înfrângerea în faţa Franţei – e al doilea pas spre eliminare, şi sunt sigur că înţeleseseră asta, dar i-am văzut ajungând cu mingea la marginea careului elveţian şi... oprindu-se năuci, căci nu ştiau ce să facă! La 1:1 în ultimele secunde nu mai contează nimic, nici măcar ce ţi-a spus antrenorul, te mişti din instinct, improvizezi din imaginaţie, te duci ca un berbec din determinare. Dacă le ai: instinctul, imaginaţia, determinarea. Dacă nu, nu. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Apoi, în minutele 90-95 ale eliminării, adică în meciul cu Albania, când albanezii... erau peste noi şi băteau corner!! Iar ai noştri, când – din greşeală – puneau piciorul pe minge, parcă trăgeau de timp! La câteva clipe de eliminare, în mod normal scoţi şi portarul la atac, dar cum s-o faci dacă atacă ăilalţi!? Ceilalţi, adică albanezii, care – când ajungea mingea la un român, oriunde pe teren, erau trei peste el, dintre care unul în tackling. AŞA se joacă. DACĂ vrei să câştigi.
Albanezii ne-au dat ceva mai mult decât o lecţie de fotbal, ne-au dat şi una de viaţă. Nu doar că aşa se joacă, aşa se şi trăieşte – DACĂ vrei să obţii ceva, orice. De pildă, să interzici defrişările pe zece ani!
Cred şi sper că vom vorbi cu respect despre albanezi mult timp după ce, slavă Domnului, n-o să mai ştim cine a fost Tata Puiu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
