Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii '80,niciun critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenţie de operasa. Şi nimic nu îngroapă mai straşnic în uitare un scriitor decâtnepăsarea urmaşilor săi.
Considerat vetust, tradiţionalist, promotor al poporanismului,başca socialist, susţinător al teoriei "artei cu tendinţă" (câtăvreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică,scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil saulipsit, oricum, de performanţe retorice, mentorul "Vieţiiromâneşti" părea un caz clasat.
Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate,aparţinând unui autor care nu mai vorbeşte pe limbacontemporanilor?
Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele preţios?Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptămstereotipiile comode şi să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui deistorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu areuşit să facă şcoală şi care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuniprecum ceilalţi giganţi, ca Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nucred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-şifi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spirituluicritic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-arrevendica de la fostul său profesor, concret însă, diferenţele, şitemperamentale, şi stilistice sunt mai făţişe decât asemănările.Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanunu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre maimarii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic(cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipseştefunciar?), iar romanul Adela, deşi comentat şi bifat în sintezelegenului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentrutitlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu,Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M.Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudăţenie, nici roman, nicijurnal, nici ficţiune, nici autobiografie şi, oricum, prea puţinpentru a-l considera pe autorul său un romancier pur sânge. Şi e demirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărţiise potrivea ca o mănuşă poeticii prozei optzeciste sau a celei dedată mai recentă.
Spun oare vorbe mari dacă mă încumet să conchid că norocul luiIbrăileanu a fost Antonio Patraş (foto 1, 2)? Unii s-ar grăbi, n-amnici o îndoială, să răspundă afirmativ. Şi totuşi, dacă acceptăm căsoarta postumă a unui scriitor depinde de updatările critice pecare fiecare generaţie le produce pe marginea operei sale, nu vădde ce nu am recunoaşte că lucrarea universitarului ieşean,intitulată sugestiv Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii(Cartea românească, 2007) a avut puterea de a-l readuce în circuitpe autorul Adelei. Din câte ştiu, Patraş trage acum la o ediţiecritică a operei pe care a aşezat-o în silogism, aşa că afirmaţiamea de mai sus tinde să capete perfectă acoperire.
Să precizez, pentru început, că avem de a face cu o primă parte aunui proiect care, de va fi dus la bun sfârşit, îi va arestaautorului preocupările pentru destulă vreme: Literatura criticilor.Era firesc, deci, ca acest ambiţios pariu să înceapă cu Ibrăileanu.Să nu uit să observ: ceea ce atrage atenţia este sectorulbeletristic al unor autori recunoscuţi în primul rând în calitatede conştiinţe critice. Prin urmare, nu se procedează ca de obicei,când cutare ispravă literară a cutărui critic era socotită un ifosori un exerciţiu demonstrativ, un fel de proptea a programului săucritic. De data aceasta, se vizitează opera critică a scriitoruluicu prejudecata (de bun simţ) a rafinamentului autorului Adelei.Altfel spus, un om care poate scrie un text atât de fin, cu un acutsimţ al nuanţelor, nu are cum să fi fost un rudimentar apărător alunor teorii de extracţie socio-politică, un doctrinar cu ochelaride cal. Este chiar paradoxul pe care caută să-l lămurească şi eseullui Antonio Patraş: "Cum e posibil că tocmai criticul cel mai puţin«artist» şi mai doctrinar să fie totodată de departe cel mairafinat scriitor dintre critici?" Să fie o coincidenţă? Din păcate,în istoria literaturii coincidenţele nu prea sunt agreate şireprezintă, oricum, rezolvarea cea mai facilă a unei dileme. Săfie, în acest caz, o problemă de receptare? Altfel spus, desuperficialitate a receptării? Cel mai probabil. Adevărul e că, decele mai multe ori, s-au citit textele lui Ibrăileanu ca şi cândprin ele ar fi vorbit nu un om, ci o instanţă impersonală sau, celmult, un ideolog, deci un ins care se anulează ca personalitate şise pune în slujba unui program. Ambiţia mărturisită a eseului defaţă este însă de a sparge coaja operei şi de a sonda dincolo deaparenţe. Ipoteza, profitabilă întru totul, de la care porneşteaceastă carte este că "textele (...) cu statut secundar dobândesc oînsemnătate ce depăşeşte orizontul îngust al valorii estetice.Eşecurile literare ale unui critic cu personalitate intereseazăinfinit mai mult decât succesul unui autor mărunt. Şi texteleratate, poate chiar în mai mare măsură decât celelalte, dezvăluieadesea lucruri nebănuite despre omul din spatele operei". Săreţinem această ultimă sintagmă, neconceptualizată îndeajuns, aşacum neprins în concept rămâne inefabilul literaturii...Carevasăzică, tocmai acest om de dincolo de cortina operei esteluat în cătare. Fireşte că se fac toate disocierile cunoscute, încăde la polemica Proust-Saint Beuve, fireşte că nu poate AntonioPatraş să fie atât de naiv încât să suprapună imaginea individuluibiologic, ca să spun aşa, peste cea a autorului. El crede, pe bunădreptate, că "opera spune infinit mai mult despre om decât«izvoarele» biografice". Nu altfel proceda Ibrăileanu însuşi,atunci când căuta să extragă din operă structura psihologică ascriitorului. Vom vedea, Patraş nu face decât să-i aplice autoruluiAdelei propria grilă de lectură, să-l supună unui exerciţiuanalitic geamăn cu cel pe care el însuşi îl propunea (fără să-i şireuşească întotdeauna, ce e drept). De aceea, rediscutarea şilimpezirea unora dintre teoriile criticului ieşean sunt nu doarbinevenite, ci absolut necesare. Fixându-le cu precizie, nuanţândceea ce era doar formulat în grabă, cu febrilitate, tânărul exegetîşi defineşte, de fapt, instrumentele.
Ce iese de aici? Un Ibrăileanu mult mai profund şi mai subtil decâtîl ştiam, îndeobşte. Chiar unul care, luat de valul ideii,sacrifică expresia. Meritul lui Antonio Patraş nu e doar acela de areaduce în prim-plan nişte idei, teorii care doar din ignoranţăpăreau inutilizabile, ci mai ales acela de a le verifica mergând laizvoarele lor. El îi reciteşte, ghidat chiar de paginile confesiveale scriitorului, pe autorii de căpătâi ai lui Ibrăileanu, convinscă doar aşa poate înţelege literatura şi critica sa. Astfel, ceeace era considerat conservatorism, obtuzitate ori simplă obedienţăfaţă de spiritul veacului în critica lui Ibrăileanu devine, prinaceastă lupă, deschidere către nuanţe, elasticitate a gândirii."Preluând de la John Stuart Mill definiţia artei ca «expresiesolilocă a sentimentelor şi concepţiilor prin imagini», constatăexegetul, Ibrăileanu formulează o foarte interesantă teorie apersonalităţii care stă la baza sistemului său critic. În jurulacestui nucleu se încheagă de fapt toată opera lui Ibrăileanu, atâtcea ideologică, cât şi cea propriu-zis literară". Adoptând aceeaşiorientare, demersul recuperator demonstrează cât de viabil rămâneşi astăzi, după ce critica literară a epuizat cam toate metodele şidirecţiile posibile şi pare inertă la orice ispită conceptuală,modelul lui Ibrăileanu, care avea dacă nu certitudinea, măcarintuiţia necesităţii unei "teorii implicite a personalităţii".Concluzia pică numai bine şi confirmă această ipoteză: "«Tendinţa»n-ar fi altceva, în fond, decât expresia personalităţiiartistului". Din spatele oricărei opere îşi iţeşte prezenţa unautor, cu spiritul său, modelat, cel mai adesea, de spirituluiepocii, dar şi cu inconfundabilul său profil psihologic. Pentru anu falsifica, pentru a nu semăna cu o siluire, critica literarătrebuie să tindă către creionarea acestui profil.
Acestea fiind stabilite, nu-i mai rămâne lui Antonio Patraş decâtsă purceadă la cercetarea amănunţită, răbdătoare şi comprehensivă aoperei beletristice. Dacă poeziile de juneţe, care-l făceau săroşească şi pe autor, sunt analizate en passant, cugetărilor dinPrivind viaţa li se acordă un loc important. De aici extragecriticul concepţiile scriitorului, pe care ulterior acesta le vailustra în romanul Adela. Pe acest domeniu, al literaturiimoraliste, tânărul eseist, iubitor de Montaigne şi de Paleologu, sesimte în apele sale, asocierile cele mai inedite fiindu-i laîndemână. El comentează cu vizibilă satisfacţie şi uneori cusavoare aforismele lui Ibrăileanu, punându-le în dialog cu destulealte concepţii ilustre, de la cele ale lui Aristotel, la cele alelui Hans Vaihinger. De fapt, cam toată literatura sapienţială estechemată la rampă, pentru a se proba subtilitatea apoftegmelorcriticului moldav. Reperul de bază rămâne însă La Rochefoucauld, decare pe moralistul de la "Viaţa românească" îl leagă apetitul de atrece dincolo de pojghiţa aparenţelor, a convenţiilor şi de a priviomul în toată nuditatea sa psihică. Deloc întâmplător, temelepredilecte ale scriitorului sunt cele pe care le va ilustra şi înroman: femeia, relaţiile sale cu bărbatul, amorul, în diferitelesale variante, prietenia, discreţia, delicateţea ş.a.m.d. Nu maistau acum să le comentez, au făcut-o destui alţi recenzenţi. Certeste că, dacă în prima sa parte, lucrarea lui Antonio Patraş eradestul de precisă, apropiată, şi ca stil, de studiul academic, dedata aceasta criticul se hotărăşte să îşi divulge şi ipostaza deeseist. Care, trebuie să adaug, îi cade bine. E vorba, de fapt, deo adecvare la obiectul de studiu; a scrie rigid şi înarmat cu oinutilă, în context, muniţie teoretică ar fi însemnat să trădezechiar spiritul autorului discutat. De aceea, criticauniversitarului ieşean devine participativă, empatică, ceremonioasăşi nu rareori ludică. Când am citit cartea sa de debut, Ion D.Sîrbu - de veghe în noapte totalitară, nu am intuit aceastăpredispoziţie ghiduşă a autorului. Acum mă bucur să o constat. Certeste că Patraş ştie şi când să pună frână, şi când să pluseze. Sejoacă, dar o face serios. Atunci când îl surprinzi că se lasă furatde plăcerea jocului, compunând cu intenţie ironică frazeînsiropate, în stilul textelor comentate şi păcătuind niţel prinsurplus (ca la pagina 85, de pildă; fraza e prea lungă, nu o maireproduc), îl ierţi repede şi aştepţi să vezi ce urmează. Şi, deregulă, urmează lucruri temeinice, căci ironia este benignă, iaracrobaţiile stilistice sunt executate cu plasă. În plus, ipotezeleemise doar rezultatul unor aleatorii detente ludice nu sunt.Decupez un subtil paragraf, constatând şi deplina empatie cuautorul cercetat: "Cred că lui Ibrăileanu i-ar fi plăcut odefiniţie ca aceasta: eticul e starea de graţie a intelgienţei. Ograţie la care inteligenţa nu ajunge decât... «privind viaţa». Cândnu se mai ăntâmplă aşa, când spiritul îşi întoarce faţa de laviaţă, morala se transformă şi ea în tot felul de lucruri urâte, decare e mai bine să ne ferim". Nu sunt simple panseuri arbitrare, ciprelungiri explicative ale concepţiei autorului. Adelei. Patraştrăieşte cumva în lumea lui Ibrăileanu, aşa cum Lucian Raicu s-amutat, pentru o vreme, în Gogol şi Valeriu Cristea înDostoievski.
Capitolul final, intitulat grăitor Salvarea criticului este dedicatîn întregime romanului Adela. Cred că este partea cea mai reuşită aîntregului volum, fără a le pune în umbră pe celelalte, absolutnecesare. Evident că autorul nu îşi propune să propună puncte devedere cu orice preţ inedite, ci doar să respecte natura unui textde un rafinament aparte. Pune punctul pe i în discuţia ponderiiautobiografice din roman, preferând să lucreze cu bisturiuldelicat, nu să taie cu satârul. Evident că nu se poate pune semnulegalităţii între doctorul Codrescu şi Ibrăileanu, chiar dacăanumite coincidenţe ne-ar putea îndemna să procedăm astfel. Darnici nu se poate nega o legătură între cele două instanţe."temperamentul şi sensibilitatea eroului, consideră Antonio Patraş,dar mai cu seamă «ideile» sale, nu fac decât să trimită, ca unecou, la natura complexă a personalităţii scriitorului însuşi. Totastfel, strategia narativă adoptată accentuează proiecţiaautoficţională, de unde şi selecţia riguroasă din propria biografiea situaţiilor exemplare, generatoare de semnificaţii cu bătaie mailungă, dincolo de litera documentului".
Romanul este pus alături de titlurile favorite ale scriitorului;bineînţeles că nu ca formulă, ci ca personalitate a personajelor,ca mod de a privi viaţa, Turgheniev şi Tolstoi sunt oricândinvocabili. Dar sunt chemaţi la apel, rând pe rând, Goethe, Proust,Benjamin Constant şi alţii. Tânărul critic (de fapt, maturulcritic, aşa e mai corect) are uşurinţa asociaţiilor şi seorientează perfect în literatura occidentală (şi nu numai). Uneleobservaţii denotă o fineţe aparte. De pildă: "Proustian e, mai cuseamă, rafinamentul uşor pervers, maladivitatea discretinsinuantă". Criticul e atent mereu la spiritul textului, nu doarla litera sa. De aceea, depăşeşte nivelul analizelor tehniciste,care constată cu mare satisfacţie faptul banal că o scenă aromanului confirmă cutare schemă narativă teoretizată de X.Esenţial e, în Adela, dincolo de procedeele care sunt simplemijloace, procesul acestei indecizii, care este, de fapt, procesulunei conştiinţe specifice. "Obiectul analizei, precizează subtilexegetul, nu e trăirea personală, sentimentul erotic pentru cevaanume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicând, deopotrivă, eticulşi esteticul, pe un plan de superioară contemplativitate". Aşadar,e vorba de un roman despre iubire, ca proces de cunoaştere. Nimicmai mult, dar nici mai puţin de atât. Prin urmare, cele douăpersonaje principale sunt întoarse pe toate feţele şi tratate ca şicum ar fi persoane reale, de care te poţi, într-o bună zi, lovi pestradă. Criticul secondează cu mult tact personajele, arătându-seacaparat de subtilităţile, uneori manifestate stângaci, aleintelectualului şi cam amorezat (dar cine l-ar putea acuza?) detânăra femeie de rasă. Care ar fi natura acestei relaţii de "pândăşi seducţie" permanentă, ca să reiau un titlu mai celebru decâtromanul pe care îl individualizează? "Ambiguitatea raporturilordintre cei doi îndrăgostiţi se acutizează pe fondul spiritualizării(înţelege: efeminării) bărbatului şi al virilizării subiacente afemeii «cu umeri largi»". Oricine ar fi tentat, aşa stândlucrurile, să-i trântească pe cei doi protagonişti pe canapeauapsihanalitică. Nu şi Antonio Patraş, care preferă să creadă că"fascinantă e conştiinţa lui Codrescu, nu subconştientul său".Perfect adevărat. La fel cum perfect îndreptăţite sunt şi punerilela punct pe care le face autorul când se raportează la opiniilealtor critici (amintesc doar detaşarea de tentativa lui Ion Varticde a compara romanul cu Lolita lui Nabokov).
Această iubire permanent ţinută sub observaţie de eroii implicaţieste analizată cu instrumente ilustre, impuse de Stendhal oriOrtega y Gasset; trecută prin această sită însă, ea îşi relevăuncitatea. Dar nu funcţionează, de fapt, atitudinea personajelorfaţă de iubirea lor, la fel ca actul lecturii? Sau al relecturii?Antonio Patraş ne convinge că aşa este. Prin urmare, iată cea maifericită etichetare a romanului: "Adela este o cartea a re-citiriiîndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărţi».Cititorul perfect". Este astfel pusă în evidenţă natura vizibilintelectualizată a sentimentului, care, pentru un rafinat cum estemedicul în chestiune şi pentru o femeie cu instincte atât despeciale şi de bine rafistolate, cum e Adela, nu are cum să capeteaspecte strict animalice. Ipostază pe care, de altfel, bărbatulemancipat ar respinge-o ferm. Nu doar din cavalerism sau din alteprejudecăţi, nici doar din timiditate excesivă. După ce îi face unamănunţit examen pishologic şi intelectual, criticul poate dezlegaenigma satisfăcut: "refuzul instinctului brut nu e pentru el oformă pioasă de asceză, ci un rafinat dezmăţ, izvor inepuizabil desuperioare satisfacţii". Ce ţi-e şi cu esteţii ăştia!
Antonio Patraş pare el însuşi adeptul ori măcar admiratorul unuiatare estetism. Nu-l plâng însă; în critica literară, cel puţin, oastfel de atitudine nu se concretizează în pierderi, fie ele şi dinacelea care dau satisfacţie. Ba dimpotrivă...
În concluzie, meritul acestei cărţi nu stă în primul rând în stil,aşa cum s-a afirmat uneori. De un discurs atrăgător, seducătorchiar, este în stare orice critic cu talent, dacă-şi adapă acesttalent la izvoare potrivite. Iar critica literară nu este, încep săcred, în primul rând o problemă de cum, ci mai ales de ce. Oprobează, printre altele, însuşi Ibrăileanu. Ea trebuie să emităacele ipoteze pe care să le susţină într-o argumentaţie logică,convingătoare dincolo de retorica ei. Cred că îi luăm mai multdecât îi dăm acestei cărţi dacă îi lăudăm exclusiv stilul şi oconsiderăm un simplu eseu, fără mari mize exegetice. Dimpotrivă,lucrarea lui Antonio Patraş are o miză cât se poate de serioasă şide importantă: aceea de a recupera un model şi de a demonstra căîntreaga operă a lui Ibrăileanu este un tot unitar, că există oconcepţie profundă în spatele ei, ba chiar un program. Şi că, laurma urmelor, romanul Adela nu a ieşit din neant, ci dintr-oretortă în care un ochi pătrunzător ar fi putut să-i intuiascăgeneza.
Bine ar fi dacă tinerii critici şi-ar dedica eforturile, cudevotament asemănător, clasicilor. Pentru că, se ştie, clasicii nusupravieţuiesc din inerţie, ci în primul rând graţie provocărilorhermeneutice pe care le suscită şi cărora le fac faţă.
Într-un fragment subtil comentat în carte, Ibrăileanu afirma căsalvarea criticului este "aceea de a deveni cetitor". Adică nuchirurg, ginecolog, om de ştiinţă, ci un ins care nu-şi refuzăaltruismul unei "lecturi îndrăgostite". Antonio Patraş este, pânăacum, cel mai fidel "cetitor" al criticului de la "Viaţaromânească".
BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a)este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]iide Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Ia[i. Doctor înfilologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volumepublicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseisticaactuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia;Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); MateiVi[niec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului deIa[i", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romånialiterar`"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån`contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei "Ateneu"), Utopianegativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicatîn jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz`prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei"Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i alAsocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006,semneaz` o rubric` s`pt`månal` în "Ziarul de Ia[i". Colaborator laemisiunea "Convorbiri literare" a Radio Ia[i, din 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
