• Leu / EUR4.7576
  • Leu / GBP5.4657
  • Leu / USD4.1938
Ziarul de Duminică

Morminte in miscare

Morminte in miscare

Episodul 1. Beautiful Day
Draga I., da-mi voie sa-ti dedic aceasta carte, care, daca va fi s-o inchei la un moment dat, ti se va datora intr-o foarte mare masura. Nu ai avut nevoie decat de o clipa, de o propozitie, pentru a-mi reaminti de lucrurile cu adevarat importante, cele care sunt intr-atat de evidente incat, de cele mai multe ori, le ignoram.
N-am avut atunci curajul sa-ti spun ce s-a intamplat pur si simplu pentru ca m-am speriat, m-am ingrozit. Nu-mi venea sa cred ca am gasit ceea ce cautasem atata vreme, ba, mai mult, ca totul capata un sens. Sper ca imi vei ierta intr-o buna zi scaparea de atunci. Pana la urma, chiar si randurile de fata sunt un exercitiu de penitenta.
Ii rog sa nu se supere pe cei care, poate, asteapta sa pun punct acestei prea lungi si, poate, prea de neinteles introduceri. O sa ajung si la poveste si, iertata sa-mi fie lipsa de modestie, va promit ca rabdarea va va fi rasplatita. Pana atunci, permiteti-mi sa-i mai multumesc o data lui I. si poate ca ar trebui sa-i multumiti si dumneavoastra. Pentru ca, daca n-ar fi existat I., cel mai probabil n-ati fi ajuns sa cititi toate acestea.
Si mai apoi dati-mi voi sa dedic aceasta carte tuturor celor care nu si-au facut din supravietuire un scop in sine. Celor care mai au curajul sa creada in ei insisi si in faptul ca ceea ce fac poate schimba lumea. Celor care, nu de putine ori, ajung sa fie catalogati drept ciudati, neadaptati ori de-a dreptul nebuni pentru simplul motiv ca nu renunta la visele lor. Sincer va spun: nu e cazul sa-i compatimiti, mai degraba sa-i invidiati. Pentru simplul motiv ca ei isi traiesc propria lor viata. Nu pe a altora. Iar dreptul de a-ti trai propria viata este unul pentru care intr-adevar merita sa lupti.

Din start vreau sa clarific un aspect - nu sunt chiar intr-atat de ipocrit incat sa sustin ca totul e doar un exercitiu de creativitate, o fictiune. Totul e cat se poate de real. Si ceea ce s-a intamplat la Rosia Montana. Si ceea ce a fost intre noi. Acea clipa incredibila de pe cetatea Devei, cu intregul oras, Muresul si copilaria la un loc, la picioare. Inghetata care n-avea nici un gust, dar ne-am incapatanat s-o terminam. Am incercat sa-i ignoram pe insurateii care se cocotasera taman pana in varful cetatii pentru cateva fotografii si un filmulet. Am incercat sa-i ignoram, zic, dar n-am avut cum, pentru ca erau atat de caraghiosi si de falsi in acelasi timp. O imagine perfecta pentru albumele cu oameni fericiti. Fericiti pe dracu! Totul era de o falsitate infioratoare... cu cat incercau sa pozeze mai mult in oameni fericiti, cu atat mai mult scena devenea mai tragica. De o tristete rece, cinica, un sarpe de gheata incolacindu-se pe sira spinarii. Cand ii vedeam cat de mult se chinuiau sa arate fericiti in fata aparatului de fotografiat si a camerei de filmat... Pentru ei era mai important modul in care vor aparea in fotografii si pe film. Tot ce conta era ce vor arata a doua zi, peste un an, peste zece, peste douazeci, peste treizeci, rudelor, prietenilor, colegilor, copiilor, nepotilor... Daca in fotografii vor zambi, inseamna ca totul e in regula. Important nu e sa fii fericit, ci sa arati ca esti fericit. Iar pentru aceasta ai nevoie de dovada - de filme, de fotografii.
*
Traiasca fotografii! De ei depinde fericirea lumii! La asta se rezuma fericirea in ziua de azi. La cateva instantanee in care oamenii zambesc...
*
Sa fiu cinic? Cand unii va arata fotografii ori filme infatisandu-i veseli si fericiti, radeti-le in nas! Intrebati-i cat la suta din viata lor se afla in acele fotografii. In acele filme. Unu la suta? Doi la suta? Trei la suta e deja prea mult! Asa, si apoi mai puneti-le niste intrebari. Ce au facut in restul timpului? In acel 98% ori 99% din viata care nu apare in nici un album, pe nici un filmulet? Ce si-au spus cand aparatul de fotografiat nu era atintit asupra lor? Cand nici o camera si nici un microfon nu i-a inregistrat? Intrebati-i despre toate cuvintele pe care nu si le-au spus, toate gesturile pe care nu le-au facut, pentru ca nu apareau in nici un cadru, pentru ca nu-i fotografia nimeni. Ce fericiti ar fi toti oamenii din lume daca ar sti ca sunt fixati in fiecare moment de o camera de luat vederi. Atata ar zambi si atata ar mima fericirea, incat asta ar deveni starea lor de fapt. Ar ajunge chiar sa creada ca sunt fericiti! Din pacate insa, oamenii stiu ca nu sunt fotografiati ori filmati permanent. Astfel isi permit sa fie tristi...
*
Aceasta nu este insa o carte despre tristete. Pentru ca nu tristetea este starea de fapt a lumii. Tristetea este doar o stare trecatoare. Ea exista doar pentru a da o unitate de masura fericirii. Repeta-ti asta in fiecare dimineata, cand te dai jos din pat, inainte chiar de a ajunge sa te uiti in oglinda. Astfel, primul lucru pe care il vei vedea va fi un om zambitor. Si nu uita asta nici o o clipa, pe tot parcursul zilei.
*
Asadar, nu tristetea este marea problema a lumii asteia. Asta s-ar putea rezolva usor daca ne-am deschide ochii si am privi atenti in jurul nostru. Din pacate, pe lumea asta exista si prostie. Multa prostie. Aici e buba. Din prostie, oamenii uita sa deschida ochii. Iar daca nu deschizi ochii, tot ce vezi in jurul tau e negru.
*
Dar, probabil, or sa fie lucruri care or sa va intristeze. Nu o sa aveti cum sa radeti cu gura pana la urechi cand o sa va povestesc ce s-a intamplat la Rosia Montana. Si nici atunci cand o sa va spun peste ce trebuie sa treceti in viata de zi cu zi. Dar, repet, toate aceste lucruri s-au petrecut din prostie. Pentru ca, vai, exista atata prostie pe lumea asta! Sper insa ca voi, cei care cititi aceste randuri, in acest moment, nu sunteti prosti. Pentru ca, sa fie clar, eu nu scriu pentru prostovani!
*
Pana una-alta, insa, sunt egoist. Fie ca vrei, fie ca nu, ma vei asculta. Ma rog, ma vei citi. Pentru ca de ascultat e mai greu - mai mult ca sigur nu voi avea niciodata atata timp la dispozitie pentru a-ti spune toate cate am sa-ti spun, fara sa ma intrerupa cineva. Pentru ca, in chipul cel mai probabil, nici n-as avea curajul sa-ti spun tot ce am sa-ti spun direct, privindu-te in ochi. Pentru ca as incerca, precum de atatea alte ori, sa ma ascund dupa tot felul de clisee, dupa fraze pregatite din timp, dupa banalitati care suna frumos, dar, de fapt, nu spun nimic.
*
Dar, poate, ar fi cazul sa nu-ti mai fac atatea promisiuni, ci sa ajung la subiect. Pentru ca spuneam ca o sa-ti povestesc despre Rosia Montana. Totul a inceput in urma cu vreo cinci ani la Viseul de Sus, pe o sina de cale ferata. Pentru ca, daca nu stiti, gara din Viseul de Sus e undeva catre... Sighet. Lucru de care habar n-am avut pana cand, intr-o dimineata de aprilie, am luat-o pe sine. De fapt, cel putin pentru mine, povestea Rosiei Montane a inceput mult mai devreme, in gimnaziu. Atunci am aflat, de la un coleg de clasa care avea bunici in Rosia, despre valve, holoangani, bauta sponghii. Pe atunci am pus la cale o expeditie fabuloasa in Rosia. Dar voi ajunge si la asta.
*
Pe scurt, insa. Rosia Montana e o localitate din Muntii Apuseni. De sute, de mii de ani, localnicii de aici dorm pe aur. Daca ar sapa sub podeaua casei lor, ar da peste aur. Cand isi ingroapa cate un mort, nu e lucru de mirare ca lopata ori tarnacopul sa scoata la lumina o pepita de aur. Prunele si porumbul de aici n-ajung mai in nici un an sa se coaca. Pentru ca aurul are nenumarate insusiri, insa nu ajuta cu nimic la coacerea prunelor si a porumbului. Doar cartofii ce mai reusesc sa se implineasca. Dar si acestia sunt mici si piperniciti. Oamenii s-au obisnuit insa cu toate astea si, cat timp a fost aur, nu si-au facut probleme. Nu sunt prune, dar tuica este. Nu este porumb, dar cu un pumn de aur poti sa-ti umpli sura cu saci de malai. Si era multa veselie in satul asta. Muzicanti tocmiti cu ziua erau adusi la fiecare sfarsit de saptamana de la Abrud ori Campeni sa cante la Rosia. In carutele care ii aduceau de-abia ce-si faceau loc printre butoaiele cu vin ori tuica, printre halcile de vitel ori porc, gata condimentate, numa' bune de pus pe jar... si tinea veselia asta cate o saptamana, uneori si mai mult. Cand aurul se termina si nu mai aveau cu ce plati muzicantii, oamenii dormeau o zi si o noapte, dupa care plecau din nou dupa aur.
Dar asta se intampla demult. Pe atunci in sat nu-si facusera aparitia nici prostia, nici comunistii si nici Compania. Da, parca de prostie mai poti sa te feresti, pe comunisti ii mai poti fenta si, la o adica, sa-i cumperi. Pentru ca aur era destul. Planul Companiei e insa diabolic. Nici mai mult, nici mai putin, cei care o conduc si-au pus in gand sa rada toti muntii Rosiei. Sa scoata si ultimul firicel de aur din stanca dura. Din morminte si de sub podelele caselor. In locul Rosiei va ramane un urias lac de cianuri. Pentru a ajunge insa la aur, satul trebuie mutat cu totul din loc. Cu case, cu oameni, cu biserici si morminte.
La un moment dat, in sat a murit un om. Localnicii povestesc despre el ca ar fi fost holoangan. Adica hot de aur. Cel mai cunoscut hot de aur, cel care cunostea toate filoanele, toate galeriile, toate cotloanele, toate cararile si toti copacii din muntii Rosiei. Comunistii l-au urmarit ani buni, dar n-au reusit sa puna mana pe el. De aceea, lucru de mirare a fost sa se afle ca a murit intr-un accident, pe munte...
Acuma insa alta era problema: unde sa-l ingroape pe omul nostru? Intr-unul dintre actualele cimitire ale satului, de unde, in doi, trei ani cel mult, sa fie scos si mutat in cimitirul viitoarei localitati, cel pe care a tot promis Compania sa-l construiasca pentru a-i muta pe localnici, ori sa-l duca direct in acel viitor cimitir? Cei mai multi au zis, logic si normal, sa-l ingroape in viitorul cimitir. Intelegi ce inseamna asta? Dintr-un sat care moare, primii care se muta sunt mortii...

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7576
Diferență: 0,2022
Ieri: 4.7480
Azi: 4.1938
Diferență: -0,1024
Ieri: 4.1981
Azi: 5.4657
Diferență: 0,715
Ieri: 5.4269
Azi: 4.1895
Diferență: 0,2153
Ieri: 4.1805