Doru era baiat de la tara.Venise la Piatra Neamt dintr-unul din satele aflate in apropiereaorasului. Nemtenii sunt calatori temerari. In anii din urma auplecat cu sat cu tot, mai intâi in Italia, apoi in Spania. Uniis-au intors realizati, altii inca merg sezonier la munca. DeCraciun sau de Pasti, când o insotesc pe mama in vizita la surori,in poarta fiecarei gospodarii din Roznov, Ruseni, Chintinici sauBorlesti vezi negresit câte o masina cu placute deItalia.
Prin 84, insa, nu era chip decalatorit peste granita. Plecai de la sat la oras si din provinciela Bucuresti si asta insemna o schimbare radicala in viata ta. Doruse numara printre cei care lasasera satul in urma si ajunsesecineva in oras. Avea masina, un apartament in vârful unui bloc dinMaratei si un studio de inregistrari cu care facea bani cunemiluita. Daca bunicul meu era unul dintre putinii cizmari dinPiatra Neamt, Doru era detinatorul unuia dintre cele trei studiouride inregistrari din Piatra Neamt. De fapt, termenul studio deinregistrari e impropriu folosit. Nu e acel studio in care unartist sau formatie vin ca sa inregistreze un cântec sau un disc;nu e camera aia cu cofraje pe pereti, separata in doua de un geamgros: intr-o parte un scaun si un microfon atârnând din tavan, incealalta - mixerul cu multe butoane si beculete. In anii aceia,studioul de inregistrari era locul unde puteai merge sa-tiinregistrezi muzica pe casete sau pe benzi. Era locul unde gaseaimuzica pe care n-o gaseai in comertul socialist. Era Occidentul dinPiatra Neamt, era capul de pod al Vestului de lânga cinematografulPietricica.
Nu mai tin minte daca Doru aveafirma sau vreun insemn care sa ateste ca acolo era studioul. Inspatiul in care functiona el mai era un magazin de optica - lentilesi rame pentru ochelari. De fapt, era magazinul de optica in careDoru probabil subinchiriase 3 metri patrati pe care ii mobilase cuun pupitru inalt pe care tinea un caiet cu albumele si numarulbenzii pe care erau inregistrate, si un dulap in care erau treimagnetofoane si trei deck-uri, toate Akai.
Akai era superbrand la vremeaaceea. Era din categoria acelor marci care ni se pareau de luxfiindca erau o raritate pe atunci, precum sprayurile Rexona, aftershave-ul Denim sau ness-ul Amigo. Doru se lauda ca un deck Akaicosta vreo 30.000 lei. Jumatate de masina. Si el avea trei. Si treimag-uri, tot Akai, nu Kashtan sau Maiak, cum aveau prietenii mei.
Doru parea ca e in trecere peacolo, ca tocmai a venit sau se pregateste sa plece. Iarna nu-siscotea fularul, nu-si descheia geaca. Isi scotea din când in cândcaciula ruseasca, cu urechi legate deasupra capului. O punea lângacaietul cu discografii si isi stergea cu dosul palmei frunteatranspirata. Avea un par blond cenusiu, de mujic rus, si ochialbastri de o limpezime si o inocenta pe care o gasesti doar lacopii. Insa nu era deloc inocent, avea un simt al afacerilor pecare nu am incetat nici pâna azi sa ma intreb unde il deprinsese.Vorbea repezit, ca verii mei de la tara, si cu un accentmoldovenesc asumat, poate chiar un pic ostentativ. Cum ar ziceBanica: "Asta-s eu." La studio, Doru statea in picioare, cu mâinilein buzunarele pantalonilor, sau rezemat de caloriferulparalelipipedic din dreptul geamului. Nu avea nici macar un scaunin dosul pupitrului. Si-a adus unul abia când a ramas nevasta-sainsarcinata. Frumoasa femeie, nevasta-sa: bruneta, nu foarteinalta, cu niste ochi caprui imensi, un ten creol impecabil si unzâmbet de un alb ireal: un chip de pus nu in rama, ci in reclama.Un chip datorita caruia, probabil, am inregistrat o gramada demuzica. Un chip caruia probabil i se datora intr-o buna masurafaptul ca lui Doru ii mergeau afacerile atât de bine. Femeia iitinea companie lui Doru la studio sau ii tinea locul când acestalipsea. Prelua comenzile, incasa banii si trecea noutatile incaiet. Scria foarte frumos literele de tipar, dar din greselile pecare le facea am dedus ca nu stia o boaba engleza.
Studioul lui Doru nu a fostprimul pe care l-am descoperit. Mai era unul, mai bine amplasat,chiar in centrul orasului, lânga cinematograful Panoramic. Treceampe lânga el când intram sau ieseam de la film si cascam gura,impreuna cu amicii mei, la peretele cu magnetofoane si deck-uri.Eram in stare sa le privim minute in sir, fascinati de led-urilerosii si verzi si de rotatia domoala a benzilor.
Intr-o seara, ieseam de la film,ca de obicei, si, tot ca de obicei, ne-am oprit in fata vitrineistudioului. Era seara târziu si era inchis. Mag-urile si deck-urilese odihneau. Pe geamuri erau lipite liste cu ultimele selectiisosite. Pentru prima data, le-am citit de la cap la coada. Nu stiamcine sunt George Baker Selection sau Goombay Dance Band. Nu leascultasem muzica si nici nu-i vazusem vreodata. Era o alta lume.Exista si altceva in afara cartilor pe care le citeam cu nesat, apartidelor de fotbal din curtea scolii sau a masinilor straine pecare le admiram cu gurile cascate in parcarea hoteluluiCeahlau.
Cum mergeam la film de 2-3 oripe saptamâna (vedeam acelasi film de mai multe ori, biletul era onimica toata, costa 6 lei), treceam foarte des pe lânga acelstudio, dar nu i-am trecut niciodata pragul. E drept, la momentulacela nici nu aveam de ce, inca nu ma pasionau muzica siinregistrarile si inca nu descoperisem cum sa fac rost de banipentru casete. Dar adevarul e ca locul acela ma intimida. Daca asfi intrat, as fi avut probabil sentimentul ca ami trecut ilegalgranita, asa cum facuse unul dintre verii mei, care traversaseDunarea inot pâna in Iugoslavia, de unde s-a urcat clandestin pe unvapor si in final a ajuns in Australia. V-am zis ca nemtenii suntcalatori temerari.
Acasa aveam câteva casete cuAbba, Kenny Rogers si alte trupe ale caror nume nu mi le maiamintesc si de care oricum ma saturasem. Incepusem sa caut muzicanoua. Urmaream cu interes si consecventa emisiunile de la radio.Aveam scoala dupa-amiaza, asa ca imi incepeam dimineata cu muzica:de la opt la noua, era o emisiune care se chema Curierulmelodiilor. Multa muzica româneasca, bineinteles, dar si un momentcu varietati internationale: doua piese, care cel mai adesea eraurusesti, cehesti si poloneze. Dar uneori mai scapa si câte o piesacu adevarat "straina" si acela era momentul pe care il asteptam,asa cum un drogat isi asteapta doza, dimineata de dimineata, de la8 la 9. Asteptarea aceea era insotita de o emotie pe care azi nu omai inteleg, dar pot reconstitui in minte senzatia de victorie pecare o incercam dupa ce reuseam sa inregistrez o melodie saudezamagirea crunta care insotea esecul fiindca incepea crainicul savorbeasca inainte sa se fi terminat cântecul.
In total, intr-o saptamâna,adunam 3-4 melodii. Duminica seara, pe la 18.00, mai era o emisiunecu muzica pe programul unu al Radiodifuziunii. Cu putin noroc sidatorita generozitatii realizatorilor, mai ciupeam si de aici câteo piesa-doua. Luni seara, bunicul asculta o emisiune sportivarealizata de Ovidiu Ioanitoaia. Nu stiam nimic despre sport, darimi placeau vocea lui Ioanitoaia si fundalul sonor sau ilustratiamuzicala, cum am aflat curând ca i se zicea. Ilustratorul eraMarian Megan. Megan punea niste piese instrumentale care mie mi separeau incredibile. Peste câtiva ani aveam sa si identificrespectivele melodii sau pe autorii lor, fie ca era vorba decoloana sonora din Miami Vice, sau de piese facute de Koto,Laserdance ori Cyber People. Mult sintetizator, multa electronica,dar pentru mine era un sound nou, modern, interesant.
Foloseam casetele asteainregistrate te miri cum la reuniunile de la scoala sau lapetrecerile de la zilele de nastere sau onomastice. Nu stiu câteaveam in total, nu mai mult de zece, oricum insuficiente. Trebuiasa-mi largesc neaparat portofoliul, asa ca, la una dintre serate,am convenit cu Adi, unul dintre prietenii mei, sa ne apucam deinregistrat muzica de la studio. Urma sa punem la comun casetelemele, casetele lui si banii pentru inregistrari. Tot impreuna aveamsa decidem ce sa inregistram. Si tot impreuna am trecut pentruprima data pragul studioului lui Doru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
