Nu mai tin minte ce continea prima caseta pe care aminregistrat-o la Doru. Trebuie ca era o selectie. Am venit impreunacu Adi la studio, am lasat caseta, am platit - 60 de lei (un minutde inregistrare costa un leu) - si apoi am copiat pe o hârtie listacu numele artistilor si titlurile melodiilor.
Treaba asta cu inregistrarile imi provoca nenumaratefrustrari. Mai intâi, era foarte multa muzica de inregistrat, iarnoi aveam foarte putini bani si foarte putine casete. Bani luam dela ai mei. Mai exact, ii furam. Ai mei isi tineau economiile intr-ocutie de lemn din acelea pe care le gasesti la tarabele cu produsede artizanat de pe marginea drumurilor de munte. Cutia statea insifonier sau in lada de la capul patului din dormitor si maicontinea, pe lânga hârtile de 100 lei - albastre, cu portretul luiBalcescu -, câteva carnete CEC si 2-3 stilouri chinezesti cu penitade aur - o raritate in anii aceia. Nu stiu când am vazut prima dataunde isi tin ai mei banii si nici nu-mi mai aduc aminte când amfurat prima suta de lei. Mama era foarte stricta cu cheltuielile sinu cred ca mi-ar fi dat bani pentru inregistrat muzica daca i-as ficerut. Insa nu pot sti sigur, pentru ca, de fapt, nu i-am cerutniciodata. Banuiam ca ar fi privit acest lucru ca pe un viciu, eraca si cum i-as fi cerut bani de tigari. De altfel, tigarile au fostmotivul pentru care parintii mei au inceput sa se certe când mama asesizat ca lipsesc bani: ii reprosa tatei ca risipeste banii petigari.
Am profitat multa vreme de aceasta neintelegere. Colectia meade casete crescuse exponential si a continuat la fel si dupa cemama a devenit mai vigilenta cu banii. Cumparam de la Doru simuzica, dar si casete. In comertul socialist al anilor '80 seintâmpla sa gasesti casete Agfa si Orwo, care erau foarte proaste.Doru aducea Sony. Pentru unele modele - cele transparente, princare se vedea mecanismul din interior - plateam si 200 de lei, sumala care se adauga costul inregistrarii.
Casetele mele circulau mult in gasca mea de prieteni. Unii leimprumutau sa le asculte, altii sa le inregistreze. Nu m-am gânditniciodata sa fac un business, adica sa cer bani colegilor careinregistrau muzica de la mine, dupa cum nu mi-a trecut prin capnici sa negociez pretul cu Doru. Notiunile de reducere sau discountimi erau complet straine. Cât zicea Doru ca face, atât ii dadeam,chiar si dupa ce am devenit un client vechi.
Dar frustrarea cea mare nu erau banii, ci faptul ca multedintre casetele imprumutate se intorceau cu carcasele crapate saucu banda mototolita. Tineam la fel de mult la caseta ca obiect, sila muzica inregistrata pe ea. Efectiv cadea cerul pe mine cândauzeam ca banda incepea sa scoata acel sunet care imi spunea cafusese agatata, sunet pe care eu il asemanam cu mersul unei masinipe traversele de cale ferata. N-am gasit o solutie prin care saevit botirea benzii. Initial am zis ca nu le mai dau casetele celorcare mi le stricau, dar nu m-am putut tine de cuvânt. Erauprietenii mei si nu erau ei vinovati ca aparatul pe care-l aveauincurca benzile. Din fericire, lucrul acesta nu se intâmpla preades. Mai târziu, am gasit o varianta de compromis: taiam banda,eliminam partea mototolita, apoi uneam capetele sanatoase si lelipeam cu scotch. Piesa ciopârtita nu mai putea fi recuperata, darbanda putea fi refolosita. Dupa ce m-am perfectionat, interventiachirurgicala era aproape insesizabila.
Mi-a venit in schimb o idee cum sa protejez carcasele: le-amfacut niste huse. Practic, taiam un dreptunghi de carton cu careinfasuram carcasa casetei, care intra in husa asa cum intrau altadata mâinile doamnelor in manson. In plus, am scris "Don't breakthe shell!" pe cartonasul care se gasea in interiorul fiecareicasete: era un avertisment naiv, asemanator cu "Fumatul dauneazagrav sanatatii", dar, surprinzator, a avut efect. Amicii mei s-auamuzat, dar l-au respectat. Una peste alta, avertismentul plushusele acestea absolut rudimentare au avut efect: casetele melearata si azi ca noi.
Frustrarea numarul trei era indirect legata de bani. Cel maiadesea foloseam casete de 60 de minute. Casetele de 90 minute eraumai scumpe, inregistrarea lor costa mai mult si, in plus, erau celemai vulnerabile - se agatau foarte usor in casetofon. La aceavreme, un album aveau 40-45 minute, asa ca, daca as fi vrut sa-linregistrez pe tot, trebuia sa sacrific o caseta de 60 minute. Insarareori faceam asta: de obicei puneam doua albume pe o caseta de 60de minute, chiar daca ambele erau incomplete. Mai era frustrant sifaptul ca unele trupe aveau melodii foarte lungi si ma trezeam ca,dintr-un album cu 10 piese, mie imi intrau cinci, iar a sasea setermina brusc, odata cu banda. La acel moment, discul vinil eracriteriul dupa care erau aranjate piesele pe un album. De obicei,doua piese erau importante: prima de pe fata A a discului, si primade pe fata B (a sasea ca numar de ordine). Ele erau hiturile, eleerau scoase pe single, ele erau cele mai promovate, ele eraumotivul pentru care cumparai respectivul album. Asa ca era foarteprobabil ca, desi facusem atât de greu rost de bani si de casete,desi asteptasem câteva zile pâna sa fie gata inregistrarea, lafinal sa ma aleg cu doua jumatati de albume, eventual fara hiturilede pe fata B.
O alta frustrare era provocata de faptul ca nu stiam ce sainregistrez, asa ca de nenumarate ori mi s-a intâmplat sa aleg laintâmplare. Uneori alegeam bine, alteori nimeream prost. In acestfel am facut cunostinta cu Tanita Tikaram, New Kids on the Block,Milli Vanilli, Johnny Hates Jazz, Paula Abdul, Freiheit simulti-multi altii. Diesel and Dust era un album al trupei MidnightOil, al carui titlu il citeam de fiecare data când deschideamcaietul lui Doru. Chiar daca m-am lovit de el foarte des, nu l-aminregistrat, nici macar dupa ce am ascultat la un coleg defacultate câteva piese.
Doru nu era bun de consilier muzical: avea o gramada demuzica, dar n-o asculta. Daca ii ceream sfatul, ridica din umeri.Mai stia câte ceva despre noutati, adica selectiile din hiturilemomentului, dar rareori acestea erau pe gustul meu. Insa leinregistram fiindca erau o sursa de informatie: aflam nume noi siimi imbogateam vocabularul muzical.
De la un moment dat, pe Adi l-am pierdut pe drum. Nu preaizbuteam sa cadem de acord ce muzica sa inregistram: el ar fi vrutrock, eu disco. Nu eram la fel de pasionati. Sau el nu era dispussa fure bani de la ai lui. Din acest motiv, n-a putut tine pasul.Adi s-a retras discret, dar mi-a lasat mie casetele, pe care amcontinuat sa le inregistrez.
Nu eram singurii care trageau muzica de la studio. Cel mai bunprieten al meu de atunci, Lucian, inregistra si el, dar pe benzi.Pasionat de electronica, Lucian avea in comun cu mine apetitulpentru tenis de masa. Lucian avea un Maiak la care atasase douaboxe rotunde de masina, care se auzeau impecabil, motiv pentru caregasca noastra avea o deosebita placere sa petreaca Revelionul insufrageria lui. La el am auzit pentru prima data despre Madonna sidespre artistii italo-dance care mi-au ramas pâna azi lipiti desuflet: Koto, Miko Mission, Ken Laszlo, Fancy, Cyber People,Laserdance, Mike Mareen, Hazel Dean.
Pe nesimtite, grupul nostru a inceput sa se imparta in rockerisi fani disco. Eu eram de partea celor din urma: imi placeau ModernTalking, Pet Shop Boys, Bad Boys Blue si, in general, muzica dedans, chiar daca nu ma descurcam aproape deloc cu dansul.
In vacanta de vara din clasa a IX-a am schimbat tabara. Primamea excursie pe Ceahlau mi-a mai adus o premiera: am ascultat VanHalen, Pink Floyd, Jean Michel Jarre si, mai ales, CelelalteCuvinte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
