Ziarul de Duminică

Narcoticele, în cabinetul de lucru literar/ de Marius Vasileanu

Narcoticele, în cabinetul de lucru literar/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

04.11.2011, 00:00 111

"27 noiembrie 1951. Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care are din păcate nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se serveşte uneori e o contrafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră, ce se aduce sub acest nume, nu face 200 lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur şi simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (şi în calitate de scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovaţi pe funcţionarii puţin scrupuloşi, care falsifică filtrul, de întârzierea muncii mele."

Rânduri iritate de mai sus sunt semnate astfel: "D. Barbilian (scriitorul Ion Barbu), Profesor la Universitatea C.I. Parhon, Membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R." Fiind martor la nemulţumirea poetului matematician, paragraful s-a păstrat pentru istoria literară graţie inspiraţiei lui Şerban Cioculescu de a-l fi copiat din Condica de sugestii şi reclamaţii a cafenelei Capşa. Noi l-am preluat din interesanta carte intitulată "Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură" (Ed. Polirom, 2010), semnată de Andrei Oişteanu (p. 225).

Acelaşi Şerban Cioculescu constata că Ion Barbu era un obişnuit al celebrei cafenele, stimulându-şi constant inspiraţia prin mai multe cafele-filtru: "Un domn cărunt, între două vârste, cu nişte enormi ochi verzi, de halucinat. [...] Avea un cap rotund, lucios, ca o bilă, pleşuv, cu părul lateral răvăşit, cu o pereche de mustăţi, din care se prelingea cafeaua sorbită cu lăcomie [...]. Omul scria necontenit, ca un apucat, nu fără a duce din când în când ceaşca la gură, sorbind licoarea neagră cu virtuţi inspiratoare". De altfel Andrei Oişteanu mai găseşte un citat dintr-o scrisoare trimisă cu doar cinci ani mai devreme (1946) de Ion Barbu lui Oscar Lemnaru în care se scuză că nu a mai ajuns la Clubul "Edgar Poe": " [Sunt] grav intoxicat cu filtre şde cafeaţ acesta e motivul. Luam până la 3 şi 4 [filtre] pe zi" (p. 224). Iată o mărturie şi un "document" emblematic al cărţii de faţă - o curajoasă şi lipsită de complexe enciclopedie a prezenţei drogurilor în istoria culturii române.

...Volumul lui Andrei Oişteanu are în spate o muncă asiduă - această primă ediţie are 500 de pagini, între timp a mai apărut o ediţie, adăugită (2011), - având drept suport cultura română şi o temă curajoasă, considerată tabu timp de jumătate de veac de regim comunist. Aceasta nu înseamnă că, iată, viaţa nu mergea înainte inclusiv pentru un consumator de narcotice - după cum am exemplificat mai sus. De altfel, poetul şi matematicianul Ion Barbu a fost permanent filat de oamenii poliţiei politice, chiar dacă nu era tratat drept un narcoman. Fapt pentru care în reclamaţia sus-citată nu avea cum să scrie, în plin stalinism, despre principalul domeniu unde se simţea bruiat prin consumarea unei cafele contrafăcute: poezia.

Cum era firesc, istoria narcoticelor în acest colţ de lume porneşte o dată cu primele isvoare, demonstrează A. Oişteanu. Autorul polemizează cu cercetătorii care interpretează cu exces de subiectivitate momentul presupusei distanţări a dacilor de cultul lui Dionysos - ne referim la decizia lui Deceneu de a se limita creşterea viţei-de-vie. Este criticată poziţia vădit exagerată a teologului Ioan Coman care presupune (tocmai în "Zalmoxis. Revista de studii religioase", coordonată de Mircea Eliade!) că astfel Deceneu a încercat eradicarea alcoolismului şi a desfrâului sexual: "Să fim realişti! Pentru societatea şi mentalitatea geto-dace din secolul I î.e.n., este improbabil ca raţiunea măsurii drastice luate de Deceneu să fi fost de ordin social sau moral. Motivaţia lui Deceneu - ca mare preot şi reformator al cultului - a fost, mai degrabă, de ordin cultual, religios. El a încercat, probabil, să diminueze amploarea pe care o luaseră beţiile rituale, provocatoare de enthousiasmos («înzeire»), de ekstasis şi de furor religiosus. Patronul acestei stări de posesiune divină şi delir religios trebuie să fi fost zeul trac Dionysos. Cultul orgiastic al acestuia era extrem de popular în epocă şi în zonă, fiind un cult «democratic», deschis atât bărbaţilor, cât şi femeilor, atât aristocraţilor, cât şi plebeilor, spre deosebire de cel zalmoxian propovăduit de Deceneu" (p. 49-50). Fără îndoială, Andrei Oişteanu are dreptate. Punctual însă nu prea înţelegem de ce nu ar avea dreptate şi Oişteanu, şi Coman. În lupta sa cu "concurenţa" celorlalte culte (presupunând că a fost o luptă deschisă iar nu o tentativă de asimilare mai puţin explicită) adepţii cultului lui Zalmoxis, au luat şi astfel de măsuri producând câteva efecte. Raţiunile de ordin superior puteau fi subînţelese. Numai dacă este să recunoaştem nivelul superior adus de cultul zalmoxian comparativ cu excesele dionysiace...

După ce trece în revistă cu generozitate utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope, Oişteanu se opreşte la câteva personalităţi reprezentative pentru secolele XVII - XIX, deloc străine subiectului cărţii sale: Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Johann Martin Honigberger. Fin observator al năravurilor turceşti, după ce a stat timp de 17 ani la Istanbul, Cantemir era deja un expert. Prin turci excitantele şi narcoticele vremii aveau să seducă numeroşi domnitori, boieri sau târgoveţi români. Interesant este şi fenomenul de respingere analizat de Oişteanu. Pornind de la sultanul Murad - alcoolic subjugat vinului, pare-se, dar foarte pornit împotriva opiului şi a tutunului -, bine pliat pe textul cantemirian redactat în limba rusă, Andrei Oişteanu observă: "«dacă vrei să fii cinstitor al veseliei, bea vin, dar murdărie nu mânca». Ca să fie bine înţeles, Cantemir a continuat cu o explicaţie «Murdărie [rus. kal] înţălegând că este sucul de mac şi alte bomboane stupefiante». De regulă, pentru opium Cantemir a folosit sintagma «suc de mac» (…). Cantemir şi-a scris lucrarea în limba rusă, dar a transcris povaţa sultanului Murad şi în original, în limba turcă. Or atat kal în rusă, cât şi bok în turcă înseamnă acelaşi lucru: "excrement, fecale". Virgil Cândea a tradus termenul printr-un eufemism, «murdărie»" (p.126).

În mod evident, Cantemir a fost un martor ocular, foarte probabil, şi un consumator, care se străduie să demonstreze aproape ştiinţific faptul că "«sucul de mac» nu produce «vreo nebunie» sau alte tulburări ale minţii specifice îmbătării cu băuturi alcoolice" (p.128). În acelaşi context, Oişteanu aminteşte spusele unui cunoscut "specialist în istoria utilizării narcoticelor", anume Ernst Jünger, care "stabileşte o scară de acceptabilitate a drogurilor în diverse epoci şi spaţii culturale: de la interdicţia absolută la limitare, şi de la toleranţă la favorizarea bucuriilor extazului" (p.128). Dervişii rotitori, care în prealabil (unii) consumă şi narcotice, şamanii, alchimia (asiatică, în special), adepţii misteriilor greceşti, amerindienii etc. - sunt doar câteva exemple regăsite în istoria şi antropologia religiilor, am adăuga noi. Cantemir descrie cu binecunoscuta-i acribie o astfel de experienţă petrecută în preajma unui derviş (p.127-130).

Scriitorii romantici (Eminescu, Maiorescu, Carmen Sylva, Al. Odobescu), simboliştii (de la Macedonski la Ion Pillat), Mateiu Caragiale, prozatorii interbelici (Camil Petrescu, Max Blecher), avangardiştii şi moderniştii - iată tot atâtea capitole şi subcapitole al căror miez este preocuparea sau patima pentru drog. Pagini surprinzătoare dedicate experimentelor provocate de beţia de oxigen, audiţiei colorate ori beţiei cu mescalină, ultima, testată de doctorul neurolog Gh. Marinescu - conferă cărţii atractivitate intelectuală şi ferment de roman poliţist.

La curent cu creaţia contemporană, Andrei Oişteanu, nu uită nici de scriitorii foarte tineri precum Alexandru Vakulovski care prin cărţile sale reiterează experimentele predecesorilor: "Narcoticele sunt considerate «vize gratis la cer» şi «calea spre Dumnezeu». Clişee facile (precum cel al «Paradisului artificial») şi imagini banale supravieţuiesc tenace: «Iarba ş â marijuanaţ îţi dă sentiment de eliberare, de pace. Când nu te mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te intereseză, dar îţi simţi existenţa, simţi că e frumoasă, acele culori, acea fascinaţie a urcării în ceruri ş...ţ. În acele clipe crezi că Dumnezeu există, că toate au un rost»" (p. 393).

Este, indubitabil, o carte care deschide o nouă pistă de cercetare în cultura română - teren aproape virgin, din motive subînţelese - carte distinsă, pe bună dreptate, cu un premiu special al Uniunii Scriitorilor din România în 2011. O carte responsabilă, căci, spre final, sunt aduse în discuţie ultimile dezbateri româneşti cu privire la fumatul în spaţiul public sau la interzicerea etnobotanicelor. De altfel, autorul avertizeză din start: "am urmărit fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, culturii şi a mentalităţilor, şi nu din perspectivă morală. Nici perspectiva juridică a fenomenului nu a stat în centrul preocupărilor mele. Aspectul moral m-a interesat în măsura în care perspectiva etică a scriitorilor despre care vorbesc s-a modificat în timp. Dar nu mi-am propus să incriminez sau să dezincriminez acest tip de năravuri. Este o carte de istorie a culturii, nu una care să fie distribuită în licee pentru a descuraja flagelul toxicomaniei"(p. 13). Din această perspectivă vorbind, cartea şi-a atins scopul.

Poate tot Andrei Oişteanu, poate alţi cercetători vor stărui în viitoare studii asupra toxicomaniei televiziunilor de (ne)ştiri româneşti, asupra nebuniei de a căuta fericirea în alte spaţii virtuale prin intermediul computerului, internetului ş.a.m.d. Nu este cazul unei concluzii eticiste referitoare la nişte pagini care nu au urmărit morala sau etica. Cultivarea iluziilor pe calea narcoticelor, un flagel din ce în ce mai toxic al lumii în care trăim, a fost însă slendid ilustrată de scriitorul Mircea Cărtărescu, de asemenea citat în excelenta carte semnată de Andrei Oişteanu. "Mircea Cărtărescu a compus probabil cel mai frumos poem cu «vis de opium» (o sintagmă macedonskiană) din literatura română (p.374):

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO