Tare mândru am fost de Andrei Ujică, ex-textierul Phoenix-ilor(generatia adolescenţilor din anii 70, ce vremuri...) că i-a venitexcelenta idee de a-l arăta pe Ceauşescu aşa cum a fost şi cumcenzura nu ne dădea voie să-l vedem, fără comentarii subiective sauteziste, cu coloana sonoră originală, uneori mută, doar din capetede bandă căzute la montaj, din filmări personale uitate prinarhive. La fel de mare mi-a fost frustrarea după cele trei ore deproiecţie, timp în care am privit concentrat să nu pierd vreosecvenţă, să nu ratez un detaliu, să nu-mi scape vreun înţeles,deoarece domnul Ujică tocmai a confiscat unul din cele maisensibile subiecte de istorie recentă românească (cine mai poaterelua prea curând un film documentar despre Ceauşescu), a consumatîn gol muniţia (adică imaginile inedite de arhivă) şi a ratatimpecabil ţinta (adică tocmai "autobiografia" lui Ceauşescu).
Inevitabil, în sala de cinema, altfel tăcută, se încrucişeazăîntrebări, se şoptesc comentarii, se chicoteşte. Captaţi fărăscăpare de emoţia intrinsecă a imaginilor documentare ce le arătauniversul în care trăiseră nu demult, sau de la care li se trăgealumea în care tocmai supravieţuiesc, spectatorii români de după 20şi ceva de ani de la evenimente vor să înţeleagă, să ştie, săpriceapă cine erau aceia de pe ecran, în ce ocazie, când, de ce?Nici un răspuns, nici un ajutor în afară de propria memorie,subiectivă şi limitată. Filmul începe frumos cu lungi secvenţe aleînmormântării lui Gheorghe Gheorghiu Dej, acum 45 de ani. Dar câţidintre electorii români din 2010 mai ştiu cine a fost Ghiţă Dej?Falsa autobiografie curge apoi într-o ordine oarecum cronologică.Avem parte apoi de secvenţe cu Ceauşescu însoţit de un personajdespre care doar cei cu studii istorice pot şti că era Chivu Stoica(dar ce funcţie avea el?), sau alte figuri care atârnau în anii 60de pereţii claselor (Sălăjan parcă era o staţie de metrou sau ungeneral?), atunci când unii dintre spectatorii de azi erau înşcoala generală. Extrem de puţini români adulţi ai anului 2010 îlmai pot recunoaşte astăzi pe Alexander Dubcek - liderul ceh alPrimăverii de la Praga, ce apare alături de Ceauşescu într-osecvenţă nejustificat de lungă, cum la fel de nejustificate sunt şiinterminabilele imagini ceţoase cu urşii şi cerbii vânaţi atunci caşi acum de potentaţii zilei. Câţi dintre românii care nu au urmărittelejurnalele ceauşiste la o vârstă a înţelegerii l-au mai pututdeosebi în film pe Mao de Kim Ir Sen, tot aşa cum dacă este limpedecă femeia din caleaşca escortată călare nu putea fi decât ReginaAngliei, oare câţi i-au recunoscut pe Brejnev, pe Nixon sau peJimmy Carter, fie acesta şi pe peluza Casei Albe?
Şirul cronologic convenit la începutul filmului se rupe undevaîn timpul anilor 70, atunci când Ceauşescu aniversează mai întâi 60de ani şi apoi 55, când nu se mai ştie dacă tezele ideologice diniulie 1971 au fost înainte sau după vizitele din China şi Coreea denord, când anume a fost uns preşedinte de Ştefan Voitec (îşi maiaminteşte cineva de unicul personaj cu cioc din mareanomenclatură), dacă kitsch-ista reprezentaţie de istorie în aerliber cu Amza Pellea în rolul lui Baiazid a fost înainte sau dupărespectivele teze ş.a.m.d. Din fericire, drama de înţelegere aspectatorului român al filmului documentar al domnului Ujică estespartă din când în când de imaginile irepresibil de comice cuMneaiei jucând volei în capot şi papuci, cu Mnealor zbenguindu-sela munte sau la mare sau în fine cu Mnealui gesticulând în zig-zagîn cercul restrâns al unui CEPEX din care doar Mneaei îşi puteapermite să-şi arate exasperată, plictiseala. Aşteptam, dar aulipsit, secvenţele din vizitele africane (cu popularul sloganCeauşescu - Bokasa!) purtătoare de un neiertător ridicol şi umor,dar m-am bucurat în schimb să descopăr contrastul dintre faţacrispată de furie a lui Ceauşescu la întâlnirea cu un Gorbaciovrelaxat şi chiar zeflemitor.
Păcat de ideea şi de efortul înglobate în film. Un foarte scurtinsert explicativ în colţul ecranului privind evenimentul şi datalui, cu numele personajelor principale, împreună cu o logicăcronologică a scenariului (oare a existat aşa ceva?) ar fi făcutaceastă producţie, incredibil de lăudată de unii critici, nu numaiaccesibilă, dar şi atractivă chiar şi pentru tinerii sub 50 de ani.Abia atunci ar fi putut să înţeleagă singuri ceva.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şidoctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer încadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar deteleviziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist PSYOPS inStatul Major General. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şiAfganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, războimediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2007este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi al revistei"Flacăra", iar din 2010 al revistelor "Istorie şi civilizatie" şi"Historia".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
