Ziarul de Duminică

Nepovestitele trăiri ale templierilor români/ de Adrian Voicu

Nepovestitele trăiri ale templierilor români/ de Adrian Voicu
02.05.2011, 23:20 131

Adrian Voicu s-a născut în 1970 la Nehoiu, în judeţul Buzău. La25 de ani a devenit inginer, după studii militare şi tehnice laBreaza, Braşov şi Bucureşti. Revista Viaţa Studenţească i-agăzduit primele încercări literare, la sfârşitul anilor 1980. Adebutat cu volumul de proză "Joi seara, în parcare" (2007) urmat înacelaşi an de cartea "Între două decolări". A publicat în revisteleculturale Apollon (2007), Luceafărul (2009) şiArgeş (2010). Este laureat al premiului special pentru prozădecernat în 2009 de Festivalul de Literatură "Lili" al AsociaţieiScriitorilor Bucureşti. În 2010, în volumul colectiv "Premiile Lili- Antologia Festivalului de Literatură Lili" - Ediţia I,reeditează două capitole din "Decolări". Este prezent în spaţiulvirtual cu site-ul de autor www.adrianvoicu.ro şi cublogul personal: www.blog.adrianvoicu.ro

"Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc în perioadacavalerilor, iar pe templieri i-am iubit de-a dreptul. Cred că,urmărind teoria sufletului veşnic călător prin trupuri efemere,sufletul meu păstrează în adâncurile sale o parte foarte vie adusătocmai din acele vremuri."

Berilă - valah , Pişta Massy - ungur şi Kremvurşt von Schlitz -sas bat Europa de la curţile lui Filip cel Frumos şi Clement alV-lea până dincolo de Prut, ajutându-l pe Basarab Întemeietorul săcâştige lupta de la Posada. Ei trăiesc intens zorii frământatuluisecol XIV şi scriu o istorie al cărei deznodământ ne este astăzifoarte bine cunoscut, adăugându-i însă la fiecare pas detaliisurprinzătoare. Cei trei încearcă să-l salveze de la moarte peJacques de Molay, se întâlnesc cu Dante, cu Romeo şi Julieta (pecare îi salvează), cu meşterul Manole şi cu eroii Mioriţei, însăfaptele lor nu sunt stingherite de tragismul acestor poveşti, iarrezultatele acestor întâlniri sunt spectaculoase şineaşteptate.

Expresia "templieri români" nu trebuie să trimită gândulcititorului la simboluri şi ritualuri masonice. Povestea ţesută înritm alert de Adrian Voicu ne înfăţişează trei cavaleri căroraficţiunea nu reuşeşte să le risipească deloc aerul deautenticitate. Atmosfera degajată şi plină de umor a acestui romananunţă o voce puternică a literaturii române contemporane, cu unstil incontestabil şi cu o extraordinară capacitate de a ţeseintrigi.


II…

Unde se întâlnesc regele şi cardinalul

- Cheamă‑l degrabă pe cardinalul de Bará ! îi porunci regelecredinciosului său câine de pază, Gell de Douche. Trebuia să facasta de‑alaltăieri, de când mi‑ai spus, dar am crezut căonorabilele feţe bisericeşti au avut mai multă trecere în sânulOrdinului. Hai, du‑te, du‑te ! îl expedie regele pe lacheulfavorit.

Pentru câţiva bănuţi de aur în plus, de Douche ar fi fost înstare s‑o recunoască de eretică şi pe nefericita care l‑a adus pelume. Filip îl folosea pe nemernic după bunul său plac la cele maicumplite ticăloşii, iar închiderea celor mai de seamă cavaleri dinrândurile Soldaţilor lui Hristos era într‑o mare măsură rezultatuluneltirilor şi mărturiilor mincinoase ale lui Gell de Douche şi aleoamenilor lui.

Cardinalul Flatule de Bará era un tip plinuţ, deloc înalt, cutrupul ca un cazan de rufe, deasupra căruia natura glumise şi‑iaşezase un ceaun în loc de cap. Toate aceste calităţi fizice eraucompletate perfect de o fire teribil de răzbunătoare şi vicleanăpeste măsură. Filip îl avea la mână cu nişte documente care‑iatestau vinovăţia în cazul morţii proprietarilor câtorva întinsemoşii din miazăzi, de la Mediterana, fapt care‑l transformase pe deBará în ambasadorul supus al regelui Franţei la Avignon. Acestlucru nu‑i convenea defel papei Clement, care nu mai avea nevoie deîncă un spion al regelui în curtea sa. Gurile rele spuneau căsingurul locuitor din Avignon care nu era în slujba lui Filip ar fifost papa, dar că nici măcar el nu băga mâna în foc pentru asta.Desigur, erau glume anume aruncate pentru a‑l îmbolnăvi şi mai răupe Clement de inimă rea.

- Sire, încercă de Bará o reverenţă, dar, ca de obicei, dincauza burţii imense şi a neostoitei pofte de mâncare care‑l chinuiazi şi noapte, mai ales de când începuse nebunia cu templierii,scăpă o mare băşină.

- Cardinale, te‑am rugat de‑atâtea ori să nu mai mănânci pestemăsură înainte de a te chema. Mai ales varză cu peşte ! pufni Filipcăutând o fereastră deschisă.

- Iertare, Majestate ! se tângui Flatule. Oboseala şi rapoartelemărturiilor din ultimele zile îmi dezleagă pofta mâncării, clipi elaproape ruşinat.

- Mi‑e teamă, râse regele, să nu plesneşti precum un purceluitat pe cărbunii încinşi şi să mă umpli de ruşine cumplitmirositoare, preasfinte de Bará ! De aceea îţi interzic să încercisă te mai apleci. Aşa vom fi amândoi în siguranţă. Filip cercetăaerul cu ascuţimea nasului, prinse curaj şi dădu un ocol meseigrele, superb meşteşugite, din stejar de Nevers. Dragul şi bunulmeu cardinal, începu el mieros, aşezându‑se pe jilţul primit cutrei săptămâni în urmă de la magistratul din Genoa. Ştiai ce pun lacale rebelii templieri care se ascund prin gunoaieleParisului ?

Ca lovit de Zeiţa Tusei, cardinalul începu să dea din el totfelul de zgomote, inclusiv pe orificiul provocator de mirosurinebănuit de urâte.

- De Bará, o să pun meşterii de la palat să‑ţi croiască un dopuriaş pentru curul din care dai numai nenorociri ce spurcă aeruldin juru‑mi. Cum de nu te omoară mirosul ? se crispă Filip de‑adreptul, apucând evantaiul parfumat şi lovind aerul mai iute decâtpicioarele unui iepure fugărit de ogari.

- Iertare, Majestate ! Deh, bătrâneţea… Nu‑mi mai ţinîn­cu­ie­torile ca acum patru decenii, se aoli cardinalul căutândspre par­doseală.

- Lasă, nu te mai necăji ! Am oameni care au putere să jure peSfânta Biblie că încă mai ai bucurii la tinere aflate la mai puţinde‑un sfert din anii sfinţiei tale, râse Filip tot mai cu poftă, pemăsură ce observa că fizionomia porcină a cardinalului seîngălbeneşte. Prin urmare, îşi reveni regele brusc, ştii au nu ştiidespre acţiunea de recuperare a osemintelor înalţilor templieri şitransformarea lor în moaşte ? Evident că nu ! Nu e în interesulsfinţiei tale !

De Bará se foi vizibil în scaun, abia ţinându‑se să nu mai scapeo salvă printre buci.

- Pe cei patruzeci şi ceva de sfinţi, bolborosi el încetişor -niciodată nu ştiuse cu exactitate câţi sunt. Nu o să mai amestecvarză rumenită cu grăsime de porc, peşte copt la ceaun şi azimă detărâţe tocmai scoasă din vatră. Doamne‑Dumnezeule Atotputernic,îndepărtează‑mi rumenirea verzei din priviri şi gândul peşteluiaburind din nevolnica‑mi minte, că mă îneacă apa ce‑mi inundă guraşi o poftă neostoită îmi macină măruntaiele…

Gândurile‑i paşnice şi total nepotrivite cu agitaţia regelui îşigăsiră prematur şi nedrept sfârşitul în întrebarea furibundă a luiFilip :

- Dar despre o organizaţie secretă zămislită din templieriiscăpaţi de regala noastră judecată îmi spui ? Lăsă un scurt răgaz,preţ de o umflare a imensei burţi bisericeşti… Ştii ? izbucniregele nervos, dând o lovitură zdravănă masivei mese din stejar deNevers.

Ruptura din visare, cantitatea de bunătăţi îndesată în trupulcardinalului şi sperietura grozavă pe care o trăsese acesta laizbitura regală aplicată mesei făcură ca bătrânul robinet de cur săscape un mare şi prelung tunet otrăvitor.

- Flatule ! exclamă disperat regele, bătând de zor cu evantaiul.Garson ! strigă spre pajul care avea spre întreţinere şi aerul dinîncăperea regală. Împrospătează atmosfera degrabă, sau unul dintrevoi va sfârşi lângă nemernicii de templieri !

Pajul se precipită către un dulăpior de lângă cămin, luă doipumni de levănţică uscată o săptămână pe sobă, doi de mentăpreparată în acelaşi fel şi le dădu pradă flăcărilor.

- Aaa… îşi înfoie Filip nările regale. Se apropie circumspect decardinal şi, privindu‑l ascuţit, îl întrebă : Deci ? Înţeleg că aidat răspunsul cu ajutorul curului, nu? Ştiam că habar nu ai deasta. Degeaba îmi golesc puţinul vistieriei către voi - nu sunteţiîn stare de nimic ! Iscoadele voastre nu valorează nici cât unşobolan căzut în Sena. Iar voi - nici atât !

- Sire, încercă de Bará să mai reducă din handicap, dar fuîntrerupt.

- Cardinale, ai trei zile, hai, maxim o săptămână ca să‑mi aflicine sau ce este Sabia Domnului. Dacă nu, o să‑i vizitezi pe cei pecare i‑ai scurtat de cap ca să le iei pământurile. De Douche ! îşistrigă el lacheul, semn că de Bará era liber să‑şi eliberezebăierile curului în altă parte.

Bineînţeles, când făcu plecăciunea mai emise un tremolo, însă,har Domnului, reuşi să gâtuie sunetul şi să lase în urmă doarmirosul copleşitor.

Ajuns în căldurosul iatac din apropierea catedralei Notre Dame,unde vicarul de Fazat îşi mai făcea din când în când de cap cu vreofetişcană dispusă la iertarea păcatului de a se fi născut săracă şiflămândă, începu să se gândească la ce avea de făcut ca să‑şipăstreze integritatea corporală. "Nu mai târziu de două ceasuritrebuie să trimit carte către Papa de la Avignon, în care să‑icomunic despre noua conspiraţie a templierilor, de le‑ar ştergeAtotputernicul existenţa în vecii vecilor", gândi de Baráaşezându‑se pe un scaun care gemu sub apăsarea cardinalului."Amin !" punctă el făcându‑şi cruce. "Lucrul cel mai însemnatrămâne acela că Filip va fi neîndurător cu feţele bisericeşti.Trebuie să‑l iau pe de Fazat la întrebări. Cum de ştie regele maimulte decât noi, care am înţesat toate ştioalnele Parisului cuiscoade ?" Nu‑şi termină bine gândul, că vicarul năvăli în camerăagăţat de ţâţele vesele ale unei tinere ce părea a dori un culcuşşi o masă caldă.

- Eminenţă ! aproape că ţipă vicarul şi împinse cu un gestreflex frageda făptură afară din câmpul vizual al cardinalului.

- Niciodată nu m‑am îndoit de gusturile tale, de Fazat. Înschimb, am început să mă îndoiesc serios de loialitatea ta.Preacurvia şi desfrâul au lăsat să‑ţi fie cucerită fiinţa de leneşi nebăgare de seamă.

- Preasfinte, eu… niciodată… se bâlbâi de Fazat şi‑i pupă mânaîntinsă.

- Vicare, păstrează pentru tine vorbele astea mai goale decât ocarafă de vin luată de la gura‑ţi într‑o zi de vară. Spune‑mi dacăvreuna dintre iscoadele din cartierele mărginaşe a raportat cevalegat de o organizaţie secretă a templierilor care au scăpat de laîntemniţare. Răspunsul fu un şir poticnit de litere nevolnice, aşacă de Bará reteză cu un gest scurt bâlbele vicarului şi hotărîactivitatea din viitorul imediat : Văd că te‑am prins nepregătit pepartea asta. Sper totuşi că n‑ai fost într‑atât de neinspirat încâtsă laşi fata aia cu cărniţa fragedă să plece.

De Fazat îşi montă un zâmbet draconic pe faţa de viezure‑ncălduri şi se precipită către uşa camerei.

- Ah ! îşi aminti cardinalul ceva plăcut. După ce‑o aduci pefătucă s‑o spovedim, dă o fugă la Potol la Greu, că au o varzăde‑ţi seacă gura de apă şi‑ţi leşină maţele de poftă.

- Îndată, Eminenţă ! execută vicarul o plecăciune scurtă şidispăru din decor.

"Ia să ne aşezăm noi mai comod lângă fooc", îşi zise cardinalulîndreptându‑se către jilţul cu perne moi de lângă şemineul cetrosnea de sănătate. Pârâiturile se amestecară cu nestăvilitelesunete din uriaşul posterior, prevestind o mare jale pentru nări."Da, da, avea dreptate Majestatea Sa ! Îmi put îngrozitor arderileinterne !" aprobă el zâmbind cruda realitate. "Ce bine că io m‑amobişnuit… hă‑hă !"

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la EdituraAllfa

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO