Ziarul de Duminică

Nevoia de miracol/ de Ziarul de duminică

Nevoia de miracol/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

26.06.2014, 23:55 96

Mirel Bănică

Nevoia de miracol

Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Editura Polirom

Postafaţă de Sorin Antohi.

Patru ani, douăzeci şi două de pelerinaje individuale, plus două pelerinaje in grup, cu microbuzul, la mânăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureştilor, de la Iaşi, Suceava sau Nicula. Adevărate studii de teren, elaborate în urma discutiilor cu persoane implicate direct şi indirect in organizarea pelerinajului, preoţi, jurnalisti, forţe de ordine, pompieri, comercianţi de obiecte religioase si, desigur, pelerini. Rezultatul este un volum fascinant care abordeaza universul pelerinajului prin mai multe chei de interpretare: rândul de aşteptare, hrana rituală, femininul arhetipal, mass-media, politica şi pelerinajele, miracolele şi minunile, turismul, religia populară. Prin toate acestea, autorul – care afirma flaubertian: le pèlerin, c’est moi! – ne dezvăluie o Românie profundă, reală, fără fard şi iluzii deşarte.

„Mirel Banică ne-a dat un cuprinzator si emoţionant portret colectiv al pelerinilor români creştin-ortodocsi din România ultimilor ani – scrie Sorin Antohi. Bibliografia despre pelerinaje se îmbogăţeşte cu o lucrare solidă de antropologie a practicilor religioase, construită ca un documentar riguros al observatiei participative, completată de o sectiune teoretică asumat introductivă, dar in care întâlnim destule pasaje analitice utile si întrezărim reflectiile viitoare.”

 

Iată câteva idei ale autorului:

Pelerinajul pune în relaţie sufletul şi corpul. Multe întâmplări de pe teren sunt adesea bulversante. Nu o dată am fost martorul unor scene pe care, oricât am încercat ulterior, nu am reuşit să le explic raţional. Cum aş putea să redau momentul în care o femeie mărunţică, de nici 45 de kilograme, intrând în „zona de sacru" a unei racle, a dat dovadă de o forţă herculeană şi a aruncat în lături ca pe nişte surcele doi jandarmi voinici? In tot acest timp, scotea nişte sunete care nu păreau a fi din lumea aceasta... Au fost mai multe scene de acest gen la care am asistat, dar am evitat cu bună ştiinţă să le descriu.

Cât despre pelerinii aflaţi în rândul de aşteptare sau adunaţi ca o mare

in poienile de la Mănăstirea Nicula sau Prislop, am încercat să-i văd ca pe

nişte oameni, pur şi simplu, nu doar ca pe nişte obiecte de studiu. Nu aş dori

să fiu greşit înţeles, dar faptul că am fost un pelerin printre pelerini a avut

efecte benefice. Poate şi din această cauză unii dintre ei s-au deschis atât

ie mult în dialog, stabilindu-se o comunicare (şi comuniune) reală.

Nu poţi fi observator al faptului religios fără să respecţi modul mistic,

aeori superstiţios, de trăire spirituală a celui de lângă tine. Trebuie să

crezi alături de el, falsul în credinţă nu se acceptă, oamenii îl simt din

instinct. Nu poţi mima nici comuniunea. Numai că specialiştii din ştiinţele

r.ale nu prea sunt de acord cu acest mod de a percepe lucrurile. De ce?

Pentru că în general ei văd credinţa personală ca pe o frână în cercetarea

şi înţelegerea empirică a unei probleme. (...)

Am văzut fidel reflectate în pelerinaje, ca într-o oglindă plimbată de-a lungul României, efectele brutale ale schimbării de după 1990: dezindustrializarea forţată, îmbătrânirea accelerată a satelor, efectele migraţiei masive, persistenţa memoriei comunismului. Într-un cadru extins, pelerinajul este ilustrativ pentru înţelegerea noţiunii de identitate în cadrul mai larg al globalizării. Cum altfel aş fi putut să înţeleg prezenţa unor grupuri compacte de imigranţi români alungaţi de lipsa de perspectivă din ţara lor tocmai în Spania sau Italia, care aleg să-şi planifice vacanţele anuale astfel încât ele să coincidă cu hramul (sărbătoarea) de la Nicula sau Iaşi? Ei înşişi recunosc că fac acest lucru pentru a „nu uita cine suntem, pentru a rămâne români" - citez din memorie.

Pelerinajul, în forma sa actuală, este un răspuns prompt şi neaşteptat, chiar şi pentru Biserica Ortodoxă, prin amploarea şi intensitatea sa, la schimbarea socială ce a urmat căderii comunismului. Căderea acestuia şi tranziţia brutală care a urmat au fost un şoc enorm, ca şi cum întreaga populaţie s-ar fi regăsit ameţită după primirea unui „ciocan în cap", ciocanul Istoriei neiertătoare. Un alt sistem global, cu relaţii globale, un alt tip de relaţii între oameni - un fenomen social total deci. O mare parte din populaţie, mai ales cei din fosta clasă muncitoare, a fost aruncată într-o lume derutantă şi lipsită de sens, fără repere şi balize existenţiale. Oameni care au crescut şi s-au maturizat într-o societate comunistă fără educaţie religioasă „oficială" în şcoli, fără prezenţa religiei în mass-media, în care simpla procurare a unei Biblii era o aventură. Iar dacă aceste lucruri se mai întâmplau pe ici, pe colo, faptul era tolerat în numele legitimării naţional-comunismului oficial al statului.

In mediul rural, oamenii au supravieţuit mai bine, legaţi de o ortodoxie mai apropiată de natură, hrănindu-se cu ultimele resturi ale civilizaţiei tradiţionale. Sociologia practicii religioase rurale a evidenţiat afinitatea şi legătura sensibilă care există între viaţa religioasă, în special cea liturgică, şi modul de viaţă „rural”. Respectul arătat tradiţiei religioase implică permanenţă, stabilitate şi repetivitatea ciclurilor temporale. Această stare de lucruri se apropie astăzi de final.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO