Anii 1970 au fost, pentru mine şi cei din generaţia mea, anii marilor filme americane care, slavă Domnului, pătrundeau în România – alături de marile filme ruseşti, de altfel –, ceea ce nu avea să se mai întâmple în deceniul următor.
Nu e nevoie să-mi consult jurnalul de adolescenţă, să intru pe Internet sau să-l sun pe cel mai bun prieten al meu, care e doctor în filme, îl sun la 12 noaptea, obsedat de un lapsus, şi-l întreb direct, fără să zic măcar „Alo!”, „Actorul cu ochi transparenţi care a jucat în...” – „Ray Liotta”, mă întrerupe el, şi eu zic „Mersi” şi închid – nu, că „Mersi” zic totuşi. Dar nu am nevoie de el ca să recit la repezeală câteva titluri: „Floarea de cactus” – o comedie delicioasă cu Goldie Hawn şi Walter Mathau în care Ingrid Bergman îşi dă măsura dansând în discotecă, „Desculţ în parc” – cu Redford şi Jane Fonda, dar şi cu un inedit Charles Boyer în rol de Don Juan tomnatic, film la care mă tăvălesc pe jos de râs de fiecare dată la scena cu instalatorul de telefoane picat între cei doi soţi nervoşi, care-şi transmit prin intermediul lui mesaje glacial-tensionate, până când ăstuia încep să-i tremure mâinile şi pleacă de-acolo ca din puşcă.
Pe urmă „Fluturii sunt liberi” – o romanţă emoţionantă cu aceeaşi Golide Hawn şi cu Edward Albert, care a luat Globul de Aur, pe bună dreptate, de neuitat scena de la început cu scrumiera, pe care ea o mută şi el scrumează pe masă, şi ea zice „Da’ ce, eşti orb!?”, iar el răspunde simplu: „Da”.
Apoi „Drumul spre glorie” – cu viaţa lui Woodie Guthrie, tatăl folkului american, „Sindromul chinezesc”, primul mare film anti-atomic, cu Jane Fonda şi Michael Douglas – am trecut deja la filme grele, de atitudine civică, „Întoarcerea acasă” – în care l-am văzut prima dată pe Jon Voight, alături de aceeaşi Jane Fonda (care a luat aici unul dintre cele două premii Oscar ale sale), peliculă care a rămas pentru mine cel mai tare film anti-războinic datorită economiei de mijloace, că dacă dai soldaţi cu maţele scoase-n junglă e mai uşor să impresionezi, „Ziua cea mai lungă” – cu debarcarea din Normandia şi jumătate din marii actori americani, „Tunurile din Navarrone”, pe care l-am revăzut de câteva ori pentru o mutră a lui Anthony Quinn, care se face că-i trădează pe ai lui, jucând un rol patetic şi creând astfel o diversiune, pentru ca la urmă, când comandoul lui scapă cu bine, unul să-i spună: „Ai fost mare, caporale!”, la care Anthony Quinn strânge buzele şi face din mână un semn cu semnificaţia clară „Se putea şi mai bine...” Sau teribilul „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”. Ei, da, Jane Fonda din nou, e clar că a marcat epoca.
Dar nu atât de tare ca Gene Hackman! „Filiera franceză” (scena sevrajului, după ce fusese drogat cu forţa!), „Aventura lui Poseidon” (predica de pe punte: „Dumnezeu m-a rugat să vă transmit că este ocupat cu nişte planuri foarte importante şi trebuie să vă aveţi singuri de grijă” – tot ce spun, spun din memorie, sunt lucruri care s-au imprimat definitiv!), „Sperietoarea”, cu Al Pacino, năucitoarea „Conversaţia” (cu un mic efort, cred că aş putea fredona solo-ul de saxofon din final), sclipitorul, emblematicul, arhetipalul „Principiul dominoului”, care a definit mai bine decât orice altceva lumea în care trăim.
Pentru mine, trei sferturi dintre marile filme americane s-au făcut în anii aceia, când, pe de o parte, cinematografia se debarasase de naivitatea anilor 1950-1960, de jocul prea ca la teatru, de actorii care mai degrabă recitau, declamau, decât jucau, de excesul de muzică – cu excepţiile de rigoare, fireşte – şi, pe de altă parte, nu căzuse încă în patima efectelor speciale, a risipei de mijloace şi a hiper-realismului.
Şi încă un lucru: filmele acelei perioade – nu numai cele americane – spuneau, toate, o poveste. O poveste clară, cu început, conflict, dezvoltare, punct culminant, deznodământ şi, de regulă, epilog.
Mărturisesc: eu, şi azi, asta aştept de la un film. Şi de la o carte, de altfel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
