• Leu / EUR4.7383
  • Leu / GBP5.3832
  • Leu / USD4.2016
Ziarul de Duminică

Nicolae Prelipceanu: „Cu timpul scriu devine sicriu. Că doar te-ngropi în cele ce scrii…” (I)/ de Lucian Vasilescu şi Daniel Nicolescu

Nicolae Prelipceanu: „Cu timpul scriu devine sicriu. Că doar te-ngropi în cele ce scrii…” (I)/ de Lucian Vasilescu şi Daniel Nicolescu

Autor: Lucian Vasilescu, Daniel Nicolescu

3 aug 2012 452

- Stimate Nicolae Prelipceanu, deşi n-am complotat în acest sens, este pentru noi o întâmplare fericită faptul că purtăm acest dialog în preajma unei date importante (în ordine cronologică) din viaţa dumneavoastră. Aşadar vă spunem, cum se cuvine, La mulţi ani!

- Nu vă grăbiţi, nu e bine să spui hop până nu sari. Dar, acum, dacă aţi spus-o, mersi (sic)! (acest dialog a avut loc la sfârşitul lunii iulie 2012, nota ZD)


- Ne-am propus să mixăm, în provocările noastre, biografia cu bibliografia şi cărţile cu geografia. Vă propuneam să începem cu geografia.

- Deşi, vorba unui umorist de altădată, ar mai fi şi geologie, geometria, geofizica şi altele.


- Să rămânem la geografie…Ce semnificaţie au pentru dumneavoastră următoarele localităţi/ regiuni?

Suceava/ Bucovina?

- Păi Suceava e una, Bucovina e, totuşi, mai mult, adică alta. La Suceava, spun actele, şi spuneau şi părinţii mei, când mai puteau să o facă, m-aş fi născut, într-o seară de început de august, când, zicea mama, aş fi holbat ochii la becul din tavan. Pe atunci naşterile aveau loc mai ales acasă, aşa că becul aparţinea chiar familiei. Cât despre Bucovina, asta e o poveste mai lungă. Şi anume, Bucovina e regiunea de unde era tatăl meu şi unde, spunea un unchi de-al nostru, ar fi ajuns această familie de aromâni din sud, de la Prilep (unde am fost şi eu, cândva, salutat ca un adevărat prilepcean, pe macedoneşte), deşi, pe de altă parte, sau mai precis altcineva mi-a semnalat un text din, dacă nu mă înşel, Simion Florea Marian, care dezlega enigma numelui Prelipcean(u), el zicea legenda numelui Pelipcean, şi anume că ar veni de la o familie de (cam) bătăuşi dintr-un sat moldovean, tot de nord, Prelipcea, care, în urma unei crunte lupte locale, ar fi trebuit să se refugieze la Horodnic, unde şi acum e plin de urmaşii lor, şi, trebuind, totuşi, să spună de unde sunt, le-a rămas numele de Prelipcean(u). Dispariţia lui u final ar fi avut loc când cu ocuparea nordului Bucovinei de căre austrieci, care şi-au potrivit, pe cât se putea, numele existente la cele ale lor (Hartmann şi alţii, fără u în coadă).



- Crasna/ Sălaj?

- La Crasna-Sălaj am venit de la Babadag - văd că asta v-a scăpat…


- V-am pierdut urma la Babadag…

- Normal că mi-aţi pierdut-o, că am călătorit şi pe apă… La Babadag am ajuns prin 1943, în plin război, dus, fireşte, de părinţii mei, mama îşi mai amintea drumul de la Galaţi la Tulcea cu vaporul, NSR sau FRD, nu mai ştiu care dintre curse, că erau două, pe Dunărea pe care pluteau şi mine. Cum se vede, am scăpat, sau vaporaşul acela a evitat minele lor şi am ajuns la Tulcea, unde era familia mamei mele, mai trăia atunci bunica mea, deci mama mamei mele, şi o soră a ei, tanti Valerica, iar de acolo ne-om fi transbordat, cu trenul de data asta, că maşinile erau rechiziţionate pentru război, la Babadag, unde am şi deschis mai bine ochii la lumea din jurul meu. Aici mi-a fost dat să trăiesc şi trecerea nemţilor spre est, dar nu aveam încă memorie, doar ce ştiu de la ai mei, mai ales de la tatăl meu, mi-a mai rămas, dar îmi aduc puţin aminte de prezenţa ruşilor, la reflux, mai ales că am avut şi noi, în casa în care stăteam, şi care nu era a noastră, camerele cele mai bune, cele din faţă, ocupate de ofiţeri ruşi, vreo doi sau poate trei ani. Atunci mi-am făcut şi un prieten de vârsta mea, Iura, fiul unui maior rus, de fapt ucrainean, că au plecat, mama lui plângând, tatăl lui foarte trist, când au fost retraşi, la Rostov pe Don, de unde erau. Acolo am suportat, însă, şi alţi vecini din armata rusă, roşie îi ziceau ei, probabil roşie de sângele altora vărsat, dar şi de-al lor, un maior Aleksandr Nevski (da, chiar aşa), mare iubitor de spirt, cu care, din greşeală, era să se înece şi tatăl meu, la o partidă de şah cu rusul, ca şi o familie, de georgieni, cred, care aveau un copilaş mic de tot, numai că ei voiau să petreacă, erau multe petreceri la ruşii de la noi, care scăpaseră de război, aşa că-şi legau odrasla de pat când plecau seara şi veneau noaptea, iar noi suportam urletele, că nimeni n-ar fi îndrăznit să-l dezlege, că ăia trăgeau chiar din orice poziţie, aşa cum visa domnu' Iliescu, acum vreo 22 de ani trecuţi. De aici am ajuns la Crasna, în Sălaj, prin 1948, cred că în februarie, poate toamna, în orice caz era frig al dracului. Tatăl meu, magistrat la Babadag, prin faţa căruia trecuseră şi nişte derbedei care s-au făcut pe urmă comunişti, a fost sfătuit de cineva să-şi ia lumea-n cap, ca să scape de vreo eventuală arestare, dictată de derbedeii de mai sus. Aşa am ajuns noi în fundul Sălajului, la numai trei ani după eliberarea acelui teritoriu din Ungaria. Era o comună ungurească, foarte civilizată faţă de satele din jur, mult mai neglijente, trebuie să o spun, îmi amintesc şi acum cum îşi udau şi îşi măturau oamenii ăia, români, maghiari şi de alte naţionalităţi, vorba vorbei proaste a lui Ceauşescu, trotuarul, care nu era decât pământ bine bătătorit, dar măturat sâmbăta după masa să fie lună a doua zi, când toată lumea se ducea la biserică, la bisericile fiecăruia, că erau mai multe, ortodoxă, sau fostă unită, nu ştiam atunci de astea, catolică şi reformată. Acolo, la Crasna mi-am început şi şcoala, după ce fusesem chiar o clipă, pentru că am făcut tuse măgărească, cum i se spunea, la grădiniţă. Cred a-mi aminti că am început scriind pe o tăbliţă neagră, de gresie, poate, cu condeiul, nu mai era o metaforă, ci chiar condei se numea obiectul acela gri, într-o clasă comună, unde mai erau şi a doua sau a patra, nu-mi amintesc decât că, nefiind destui şcoleri pentru fiecare clasă sau destule săli de clasă, învăţam mai multe clase, ori numai două, în aceeaşi sală. Am fost anul acesta la şcoala aceea, e acum liceu cu nume româno-maghiar, clădirea iniţială a rămas, dar a mai fost adăugat un etaj şi alte săli de clasă, ca să încapă toată lumea. Am găsit chiar clasa unde am fost la început, prin 1949 şi unde, poate, se va fi desfăşurat un legendar, pentru mine, recital de vioară al unui profesor de la Conservatorul din Cluj, Petruca, dacă nu cumva mă înşel, care venise pentru intelectualii locului, probabil ca Enescu în vremea primului război...


- Marghita/ Bihor?

- La Marghita, în Bihor, am ajuns prin 1952, deci trebuie să fi fost eu în clasa a treia sau a patra. Asta era un fel de târguşor, acum e oraş, care chiar mi s-a părut altceva decât Crasna, satul cu dealuri, vii şi întinse livezi de meri. Aici am rămas alţi trei ani, suferind, la sugestia oficială, la moartea lui Stalin, care, împreună cu poporul rus - se spunea că - libertate ne-au adus. Aici am deschis şi ochii la fete, îmi amintesc de o colegă, Paula, cu care am exersat, la sugestia ei, cred, că eu eram cam tâmpit la vârsta aia, o să ziceţi că şi la asta, de acord, dar să trecem, am exersat deci ceea ce în limbajul adulţilor se cheamă sărut, dar care nu mi-a spus nimic. Ceea ce nu m-a împiedicat să mai admir şi alte fetiţe de vârsta mea, una venită vara dintr-un oraş "mare", care chiar aşa se chema, Mare. E drept că, doar, Satu. Aici am continuat să citesc, prima experienţă având-o eu la Crasna când, seara, citeam de zor o carte, poate de Andersen, basmele, şi am aflat că pot să fac o întrerupere, să dorm şi mâine să continui, eu crezând, aşa, instinctiv, că trebuie să citesc până la capăt, fără oprire.



- Curtea de Argeş?

- Ei, Curtea de Argeş e o altă poveste, mai lungă, pentru că acolo mi-au rămas rădăcinile, în sensul că acolo sunt îngropaţi părinţii mei. Acolo am terminat şcoala elementară, cum se chema atunci gimnaziul, şi am trecut la şcoala medie, adică la liceu, acolo l-am terminat, acolo am avut şi primele amoruri, al doilea cam în dorul lelii (sic), declanşat la banchetul de după bacalaureat. Dar acolo, mai ales, am făcut puţin sport, am jucat handbal, întâi în 11, că se juca şi aşa ceva prin anii 50, apoi în 7, baschet pe terenul de la San Nicora, cum i se spunea pe atunci dealului din centrul oraşului unde se află ruinele bisericii catolice cu care a încercat să ne civilizeze Doamna Clara. Pe de o parte, acolo jucam baschet, miuţă la un coş, acum aud că e la modă, sunt şi campionate, dar tot acolo, mai sus, trăgeam şi primele fumuri din nişte ţăgări oribile, Kazbek, ruseşti, care erau jumătate carton şi numai jumătate ţigări-ţigări. Dacă mi s-a imprimat ceva pe cortex sau unde s-or fi imprimând astea, sunt dealurile dimprejurul oraşului, al căror dor l-am dus mereu de când am plecat. Tot printre dealuri erau şi terenurile din spatele liceului, unde băteam mingea, încă din clasele elementare. Acolo era şi un râu, Argeş, despre care se mai vorbeşte azi, dar care nu mai e, gâtuit şi ucis de hidrocentrale macro sau micro, şi care atunci era o minunăţie a naturii, limpede, cu unele adâncimi în care era şi să mă înec de vreo două ori, până a învăţa să înot mai bine. Am bătut zăvoaiele Argeşului cât am locuit în casa parohială de la Flămânzeşti, satul clădit, zicea-se, de constructorii mânăstirii, poate de reconstructorii din vremea când în oraş îşi avea reşedinţa şi Caragiale, ca revizor şcolar, bun prieten cu Lecomte du Noüy, cel care restaura mânăstirea şi care era înmormântat chiar în curtea noastră, ca să zic aşa, unde era cimitirul, azi foarte extins, că a murit multă lume de atunci, ţin minte lespedea lui de marmură neagră, prin preajma căreia ne mai jucam câteodată. Pe urmă, după ce ne-am mutat mai spre centru, pe strada Mihai Bravu, urcam dealurile, care începeau la doi paşi de locuinţa noastră sărăcăcioasă, toată vara petrecându-mi zilele pe-acolo, uneori culegeam ciuperci, habar nu am de unde ştiam care-s bune şi care nu. A fost o perioadă grea numai pentru părinţii mei, eu nu ştiam şi nu luam în seamă lipsurile… Eu eram fericit pe dealuri şi pe malul râului, unde ne adunam vara cu prietenii mei de atunci, Puiu, Lucică, Gigi şi alţii.


- Cluj?

- Ei, la Cluj am ajuns în al doilea an după ce am terminat liceul, pentru că la prima admitere, la Bucureşti, nu reuşisem. Am dat examen la filologie, deşi urmasem secţia real, dar în clasa a unsprezecea am luat premiul întâi la olimpiada de română pe regiune, la Piteşti, iar la Bucureşti nimic, dar am pus asta pe seama faptului că am scris despre Petru Dumitriu, despre care umblau zvonuri, fireşte, neconfirmate, că ar fi rămas în străinătate, iar eu, hoţ, mi-am spus, scriu şi despre el la tema dată, ceva cu proza despre realităţile patriei, şi dacă iau vreun premiu sau menţiune, înseamnă că nu se confirmă zvonul. Dacă nu, nu. Eram destul de sigur pe mine, ca şi cum nu puteam să nu iau nimic şi fără asta. A câştigat Basarab Nicolescu, care tocmai câştigase şi la matematică sau fizică, sau şi fizică. Dar atunci am stat şi eu câteva zile în Bucureşti, la internatul Liceului Matei Basarab, iar la Sf. Sava, nu se chema aşa atunci, unde am dat examenul, că era un fel de examen scris, îl aveam preşedinte de juriu, l-am văzut prima şi ultima oară în carne şi oase, pe Tudor Vianu. Dar cum în toamnă nu am reuşit la facultate, m-am retras la o şcoală nou înfiinţată la Curtea de Argeş, de construcţii forestiere, parcă pentru mine, ca să scap de armată, că după promoţia mea s-a şi închis. În practica de vară, în 61, am fost la Râul Vadului, de unde am fugit după câteva măsurători de instalaţii forestiere prin munţii de-acolo, plus pe la Boişoara, cred, am fugit acasă să învăţ pentru noua admitere, pe care am dat-o la Cluj, ca să mi se piardă urma, cam cum i se pierduse tatălui meu urma la Crasna. Culmea e că, în anul ăla, notele au fost date pe faţă, nu mai era nici numerus clausus care dicta că 75% din locuri sunt pentru cei cu "burse de sfaturi populare", adică origine sănătoasă, fii de "muncitori şi ţărani muncitori", aşa cum păţisem în 60, totul a fost, cum se spune azi, pe bune. Am rămas la Cluj multă vreme după facultate, după ce am tot visat să mă transfer la Bucureşti în timpul studenţiei, dar pentru asta ar fi trebuit să fac un drum într-acolo, or, eu nu aveam bani nici să-mi cumpăr ce cărţi voiam.

Aici am început să scriu, ba nu, începusem la Curtea de Argeş, mai ţin minte spleenul provincial de care fusesem cuprins în anul de după liceu, când mai toţi prietenii mei plecaseră, iar eu rămăsesem la şcoala aia cu matematică la bază, care nu mă interesa. Citeam şi scriam, dar citisem, totuşi, înainte de a începe să scriu. Cu timpul scriu devine sicriu. Că doar te-ngropi în cele ce scrii…

Despre Cluj ar trebui să scriu/sicriu pagini întregi, că aici am avut multe aventuri existenţiale, am terminat facultatea şi m-am apucat să public şi am început să câştig un ban-doi din notiţe la Tribuna, unde am ajuns pe urmă redactor, datorită lui D. R. Popescu, noul redactor şef al revistei. Eu am intrat cât încă mai era cel vechi, dar fusese deja întrebat la partid cine să intre cel nou, care a venit puţin după mine. Acolo am scos şi primele cărţi, unele care poate ar fi fost mai bine să rămână în starea de sicriu adânc îngropat.


- Bucureşti?

- E, aici am ajuns cam târziu, prin optzeci şi ceva, spun prin, pentru că, o vreme, am rămas redactor la Tribuna, graţie lui Vasile Sălăjan, care era în anii aceia redactor şef şi care a tolerat faptul să rămân angajat acolo, deşi stăteam mai mult la Bucureşti din motive sentimentale. Pe urmă am fost angajat la Viaţa Românească, graţie tot lui D. R. Popescu, care era acum preşedintele Uniunii Scriitorilor şi am rămas acolo până puţin după revoluţie, când am trecut la Luceafărul, cu Laurenţiu Ulici, dar pentru scurtă vreme, că după alegerile de la USR din aprilie 1990, am devenit, la sugestia lui Mircea Dinescu, secretar al USR. De aici am sărit la Inspectoratul pentru cultură al Bucureşti-Ilfovului, precum se vede o istorie de slujbaş, nici aici n-am stat mult şi m-am transferat la România liberă. Ei, aici, am stat mult, până prin 2006, continuând să mai scriu câte un articol pe săptămână până anul trecut, în decembrie sau noiembrie.


- Ce s-a ales, după 46 de ani, de bătrânul Turn înclinat? Mai stă în picioare? (Nicolae Prelipceanu,
Turnul înclinat, versuri, 1966, nota ZD)

- Bătrânul turn înclinat nu mai stă, azi, în picioare, decât cu titlul, care nu a fost rău ales, cred că era lucrul cel mai bun din el, păcat că am ratat, din grabă, un poem ca Lili Marlen, din care, iarăşi, nu mai pot alege, azi, nimic.


- Istoria, într-adevăr, a venit. Nu cumva, între timp, a şi plecat de la noi? (N.P.,
Vine istoria, versuri, 1972, nota ZD)

- Vine istoria nu era "versuri", ci, dimpotrivă, reportaje de la ţară…


- Am încurcat borcanele…

- Le descurcăm acum: cum spuneam, Vine istoria este o carte de reportaje cu ocazia terminării colectivizării, bla-bla-bla. Având eu atunci vreo trei volume tipărite, ăla, primul, plus Antù şi 11 iluzii, Al. Căprariu, care era directorul editurii Dacia, mi-a propus să "girez" cumva debutul altor colegi de-ai mei, care nu publicaseră altceva până atunci, cu o carte de reportaje în trei. M-am ferit cât am putut de poncifele epocii, scriind despre sate din Argeş, care, fiind de la munte, nici nu fuseseră colectivizate. Aşa că nici vorbă de versuri acolo…


- Vara am văzut cum a fost. Cum arată toamna unui campion de pian? (N.P.,
Vara unui campion de pian, proză scurtă, 1973, nota ZD)

- Ei, nu arată prea bine, pentru că prea multe sunt lucrurile care s-au dus şi s-au spus, nu mai pot fi parcurse şi nici nu mai pot fi rescrise, că doar n-oi fi prim ministru sau măcar ministru numit ca să (mă) plagiez. Mai am amintirea verilor, nu foarte fericite, de la Cluj, când rămâneam în oraş pe caniculă şi umblam destul de prost înzestrat vestimentar pentru gradele de-afară, pe străzile pustii ale acelui oraş, pe care mi le amintesc şi azi, de câte ori vine vara, la Bucureşti. Titlul acelei cărţi voia să epateze pe burghezii scrisului, atât de puternici atunci, iar textele, deşi izvorau din propria mea viaţă, nu ar mai face faţă astăzi noii lumini a tiparului (nou şi el).

- Am făcut cum ne-aţi spus: am întrebat fumul şi se pare că s-a ales scrumul… (N.P., Întreabă fumul, versuri, 1975, nota ZD)

- Titlul corect al cărţii din 1975 este Întrebaţi fumul şi el poate părea subversiv, eu aşa îl şi concepusem. Cartea apărută cuprindea cam o treime din ce dădusem eu editurii, restul fusese scos de cenzură. A fost şi prima oară când mi s-a comunicat asta, întrebat fiind, apoi, dacă mai vreau s-o scot. Am scos-o. Iar acum câţiva ani, regretatul meu coleg de redacţie, şi de la România. liberă, şi de la Viaţ. Românească, Ion Zubaşcu, a fost uimit să afle că am publicat în anii aceia o asemenea carte, considerând-o, cum spuneam, subversivă, măcar şi numai prin titlu. Acestea erau subvesrivităţile noastre, ale celor care nu aveam chemarea către o rezistenţă făţişă. Nu cred că astfel de titluri au contribuit la ceva, din moment ce nici un om din interiorul lumii literare sau măcar publicistice habar n-a avut, atunci, că ea a apărut.

- A mai rămas ceva de neatins? (N.P. de neatins de neatins, versuri, 1978, nota ZD)

- Cartea asta, de la Iaşi, apărută la editura Junimea, condusă pe atunci de M. R. Iacoban, se intitulase, în forma ei originală, Un civil în secolul douăzeci, titlul l-a speriat pe directorul editurii, care mi-a transmis prin redactoarea cărţii, Doina Florea, să-l schimb. Ştiu, aş fi putut să-mi retrag cartea, dar n-am făcut-o, am găsit de neatins de neatins, formulare dintr-o pagină a cărţii, şi aşa a rămas. Cât despre titlul celălalt, cel iniţial, nu m-am îndurat să-l uit şi l-am dat totuşi unui volum ulterior, din 1980, apărut la Cartea Românească. Acolo a putut să apară, fără vreo opoziţie, nici măcar din partea cenzurii. Mircea Ciobanu să trăiască! Să fi trăit şi azi…

(continuarea în numărul viitor)

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7383
Diferență: -0,1433
Ieri: 4.7451
Azi: 4.2016
Diferență: -0,1995
Ieri: 4.2100
Azi: 5.3832
Diferență: -0,3923
Ieri: 5.4044
Azi: 4.1734
Diferență: -0,0216
Ieri: 4.1743