Ziarul de Duminică

Nicolae Stan: „Istoria este un supra-animal care ne vânează metodic”/ de Stelian Ţurlea

Nicolae Stan: „Istoria este un supra-animal care ne...

Autor: Stelian Turlea

04.07.2014, 00:06 429

- De curând v-a fost reeditat romanul Apă neagră şi aş vrea să începem interviul de la acest roman, despre care s-a scris mult. Ce înseamnă el încreaţia dumneavoastră?

- Apă neagră a fost finalizat în anul 1998. Ne amintim că mentalul românesc la începuturile anilor ’90 era dominat de dorinţa de a porni de la zero, „cinstit”, altfel... Primul lui cititor a fost regretatul nostru prieten, Mircea Nedelciu care, generos cum ni-l aducem aminte, l-a calificat drept o „bijuterie” şi m-a convins să-l public la Nemira, la sfârşitul lui 1999. Din păcate, începutul de vară din acel an a fost ultimul printre noi, aici. N-am să uit vreodată cum, cu durere, perplexitate şi teamă, alături de Crăciun, Ioan Lăcustă şi, cred, Cristi Teodorescu, i-am dus sicriul pe umeri. Iar când îl văd pe Cristi cât de verde e, ceea ce mă bucura, mă gândesc cu spaimă la mine... Cu adevărat nu-l vom uita niciodată pe Mircea, atât ca om, cât şi ca scânteietor scriitor... În anul precedent, ieşise acolo, la Nemira, sub coordonarea rafinatului Dan Petrescu, romanul lui Radu Aldulescu, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, pe care l-am comentat cu Mircea, laudativ. Am vorbit atunci cu el despre astfel de „sinteze” ale comunismului, ale vieţii în comunism, cum şi era romanul strălucitor al lui Aldulescu, ca şi, în altă manieră desigur, OrbitorI al lui Cărtărescu, sau, mai târziu, Pupa Russa, al lui Crăciun care-mi devoalase metoda într-o întâlnire prin anul 2000. Ei bine, Apă neagră asta se şi dorea, cel puţin într-o primă lectura: o despărţire de comunism, prin mijloace literare, o evocare cu zâmbetul pe buze – la o citire de suprafaţă – a vieţii românilor în anii fatali ai tinereţii noastre. O carte necesară, pentru mine, desigur, despre vină şi despre mântuire, cum fericit intuia criticul literar Nicolae Oprea. O vină colectivă, deci metafizică, fără a fi localizată pe o singură persoană, să zicem. Şi ca urmare şi „mântuirea” eventuală ar fi tot colectivă, tot metafizica.

 

- Şi dvs. şi unul dintre comentatorii dvs., Dan Silviu Boerescu, spuneţi că Apă neagră e un roman total. Ce înţelegeţi prin „roman total”?

- Aş vrea să vă mulţumesc pentru întrebare, pentru că ea îmi oferă posibilitatea să spun şi celorlalţi, după puterile mele, ceea ce doar am simţit atunci când am scris această carte. Este o încercare hermeneutică limitată, imperfectă, dar cred că merită. Când scrii un roman despre o epocă, ai două posibilităţi: ori intri total în istoria respectivă şi faci un roman istoricist, realist în mod primar, cu date localizabile şi validate istoric – un fel de frescă balzaciană, că tot se poartă (vezi de pildă Larevedere acolo sus, un realism mustind de fapte, cu o linie a poveştii clară, ascensională, dinspre trecut către viitor – dar bun, cu o viziune antimodernă, în sensul consacrat); ori apelezi la o formulă totalizatoare, la o metaforă structurală, prin care aduci în pagină lumea respectivă în datele ei esenţiale, istorice şi caracteriale, mai ales. În fapt, o sinecdocă, o substituire a întregului printr-o parte semnificativă. O prezentare, în fond, a lumii ca lume. Dar pentru că suntem în spaţiul estetic, al judecăţii estetice, greu teoretizabile, am să recurg la exemple-standard de opere „totale”, pe care, se înţelege, le luăm ca ideale, imposibil de atins: Procesul, Un veac desingurătate. În ele este arătat – fără a fi explicat, conform lui Wittgenstein: lumea este un fapt mistic, ea doar se arată – mecanismul lumii, deci lumea ca atare, şi mai puţin sau deloc succesiunea istorică a faptelor. În acest mecanism este prins individul căruia nu-i rămâne nicio şansă reală, nicio scăpare. Rămâne doar contopirea cu acest imens Tipar, de unde şi posibilitatea artistică de a spune un mare Da „vieţii”, aşa cum întâlnim la finele lui Ulise, un alt model formidabil, o altă imagine a lumii. Pe lângă ei, suntem nişte mici meşteşugari, poate talentaţi, dar fără „brutalitatea” geniului lor de a defrişa noi înfăţişări ale mecanismului. Apă neagră a urmat a doua formulă.

  

- Dar din prima tipologie, după dvs., există romane recente în literatura română?

- În mod cert. De pildă, în 2013, anul în care a apărut romanul meu Ceaţă peTamisa, a mai apărut şi un astfel de roman: realist, faptic, istoric, oarecum. Cea mai mare parte a criticii l-a primit cu mare încredere, poate cu o singură excepţie, din câte ştiu, un băiat curajos şi talentat din Cluj, parcă.

 

- L-aţi citit?

- Încă nu. Am citit doar finalul, în care ultima frază mi se pare explicită, redundantă, discursivă. Dar poate că romanul în întregul lui este altfel.

  

- Aţi afirmat că Faulkner este scriitorul care v-a influenţat. În toate cărţile dvs.? Chiar şi atunci când acestea se remarcă prin ludic? În ce mod se împacă aspectul ludic cu remarca d-stra că toate scrierile dvs. literare au o notă de tragism subtextual?

- Ca toţi congenerii mei, l-am citit pe Faulkner în tinereţe. Ţin minte că la 20 de ani un an întreg am devorat toate cărţile traduse ale marelui romancier. Şi erau traduse toate romanele şi nuvelele importante. Am făcut o cură de faulknerianism un an întreg. În acel an n-am mai citit nimic altceva. Mă gândesc la faptul că e imposibil ca o asemenea experienţa să nu lase urme în scrierile mele. Dar Faulkner este un „întunecat” integral, un modern apocaliptic. Acesta ar fi stratul ascuns în proza mea, tragismul nenumit astfel, seva care urcă-n personajele mele în mod predeterminat, aş spune, şi le face să moară, să dispară, să se degradeze... Însă, da, la suprafaţa textului meu există ludic, atât în privinţa compoziţiei perspectiviste (încât unii critici simpatici, tineri/tinere m-ar putea acuza de căderea într-o adevărată capcană textuală), cât şi în privinţa manifestării concrete a personajelor. Aşadar, la nivelul primar să fii accesibil, popular – iată o lecţie pe care am învăţat-o de la Eco, un alt nemuritor al prozei. Dar de învăţat, avem cu toţii, mai ales eu.

 

- Toate caracteristicile enunţate până acum se regăsesc şi în noul dvs. roman, Ceaţă pe Tamisa?

- Cred că da, cred că nici nu se putea altfel. Doar că formula acestui roman este mai elaborată, dacă se poate imagina aşa ceva. Este o contra-utopie „scrisă” de un personaj din anul 2091, despre lumea actuală, în baza unui text scris azi de bunicul lui. Mi s-a părut că acest narator practic trans-istoric contemplă, de la înălţimea timpului său, viaţa de azi din Romania – şi nu numai –, cu detaşare, cu onestitate. Probabil că dinspre viziunea lui se zăreşte mai clar mecanismul despre care vorbeam. Iar mulţi critici care au comentat romanul – între care unul mi se pare grozav de talentat! – au sesizat relaţia dintre istorie şi post-istorie în alcătuirea lui. Dar n-aş vrea să se creadă că nu urmăresc relieful personajelor, culoarea lor specifică. Dimpotrivă. Este un lucru care mă pasionează.

 

- Aţi mai spus că aparţineţi generaţiei optzeciste. Puteţi elabora?

- Am respirat acelaşi aer cultural, am fost trăitorii aceleiaşi sensibilităţi. Cenaclul de Luni, pe care l-am frecventat, fiind şi foarte aproape de clădirea Facultăţii de Drept (unde era atunci şi Filosofia, care-i mai avea pe Vişniec, Ştefoi, Vlasie, Brâncoveanu), era, cum se ştie, unul al poeţilor. Ca prozatori, le-am mai zărit pe Valeria Negovan (despre care nu mai ştiu nimic, doar că avea talent şi urma Psihologia) şi pe Carmen Francesca Banciu. Dar atmosfera a fost benefică în general, pentru direcţia noii sensibilităţi. La finele fiecărei şedinţe, plecând de la textele citite, Nicolae Manolescu avea un comentariu limpede al unei noi direcţii în literatura română. Apoi, Junimea lui Crohmălniceanu. Eram repartizat în provincie, deja, aşa că veneam când puteam. Acolo am cunoscut mai toţi prozatorii generaţiei. Alături de nucleul bucureştean, mai veneau şi alţii astfel, din provincie. De pildă, Ştefan I. Ghilimescu. Dar dincolo de aceste laboratoare, noi ne găseam cu un al şaselea simţ, în viaţa de zi cu zi, lucru pe care nu pot să-l explic. De pildă, într-o noapte, pe la ora unu, ieşind dintr-un restaurant care se închisese, l-am sunat pe Mircea Nedelciu. Aveam 28-29 ani. Am stat cu el pe blocul lui, sus, într-o cămăruţă pe care o cunoaştem toţi optzeciştii, toată noaptea, alimentaţi de o palinca năucitoare. Atunci mi-a citit în manuscris Tânguirede mior pentr-unpaznic surd şi chior...

 

- Ce este mai important în romanele dvs. – filonul istoric, psihologia sau metafora?

- Toate: amprenta istoriei este un dat, psihologia este necesară pentru a descifra interiorul personajelor, fără a fi psihologist, iar metafora o gust doar la nivelul întregului, ca viziune, pentru că în rest este retorica poetizantă, gen Coelho. Avem şi noi un mini-Coelho care încântă domnişoarele cu frazele lui frumoase. E bine să avem de toate.

 

- Cât de important credeţi că este să ne recuperăm istoria prin literatură?

- N-avem ce face, trăim în istorie, adică în timpul nostru, în cuşca existenţei noastre factice. În literatură, însă, prefer momentul întâlnirii personajelor cu istoria. Istoria este un supra-animal care ne vânează metodic. Acel moment în care ne înşfăcă, deşi ne zbatem, mă interesează să-l văd prins într-un roman. Romanele istoriste nu le înţeleg.

 

- Sunteţi doctor în filosofie. Vă influenţează această pregătire în vreun fel scrisul? În ce mod?

- Asta nu înseamnă nimic în literatură, în practicarea ei. Ba, în ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să uit bruma de filosofie pe care-o ştiu. Se spune că Eco s-a dus la editură cu o variantă filosofardă, vreau să spun elitistă, a capodoperei sale, Numele trandafirului. Pe bună dreptate, a fost refuzată varianta respectivă, iar filosoful s-a retras şi a scris o alta, cu o aparenţă populară. A fost devorată de popor. Precizez: de alte popoare decât poporul nostru. Dar problema rămâne. Am vazut-citit opinii-cronici ale „filosofilor” despre o carte sau alta de literatură şi am rămas siderat. Erau total în afara textului literar comentat. Însă, pe de altă parte, cred că nu e aşa de rău să citeşti, să înţelegi sau să şi scrii filosofie. Totul este s-o topeşti în text, astfel încât să rămână în el doar cuvintele care se cer unele pe altele, fără nicio instanţă externă. Aşa cum o bucată de zahăr se dizolvă în ceai. De pildă, când scriu literatură, sensibilitatea mea nu poate uita câteva dintre axiomele lumii actuale şi care nu pot fi decât nietzscheene: textul dispare în interpretări; metafora Nebunului din Ştiinţa voioasă; a visa ştiind că visezi... Probabil că şi de aceea romanele mele sunt perspectiviste. Cine ştie...

 

- Aţi fost organizatorul multor iniţiative culturale, îndeosebi în provincie. Aş aminti mai ales Colocviile Naţionale de la Slobozia. Şi-au atins ele rostul vizat?

- Da, sunt convins. Am vrut să aşez în prim-planul vieţii publice, imediat după Revoluţie, literatura. Şi atunci i-am invitat pe scriitorii pe care-i cunoşteam, deci în primul rând optzeciştii. Au fost zile memorabile. Au fost premiaţi Mariana Marin, Florin Iaru, Nora Iuga... Au fost dezbateri incitante. Premiul era foarte mare, în bani, raportat la orice alt premiu naţional. De aceea felicit şi acum pe mai-marii de atunci ai Sloboziei, care m-au susţinut şi au crezut în idee, un timp. Şi azi cred că se pot face în Bucureşti, de exemplu. Iată titulatura: Colocviile de literatură de la Bucureşti. Premiul: Premiul pentru literatură al oraşului Bucureşti. Suma primită: 10.000 lei, net, o nimica toată pentru o capitală europeană... Televizarea evenimentului. Poate m-aude dl Sorin Oprescu.

Suntem scriitori. Ne poate opri cineva din visare?

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO