Ziarul de Duminică

Nimic fără longitudine/ de Ziarul de duminică

Nimic fără longitudine/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

23.07.2015, 23:57 169

Dava Sobel – Longitudinea. Povestea unui geniu. Editura Nemira. Colecţia Anticipaţia. Traducere din limba engleză de Alexandra Florescu

De mii de ani oamenii străbat mările şi oceanele lumii în corăbii mai mari sau mai mici, cară mărfuri, oameni, animale, se luptă între ei pe mările lumii şi se orientează cu instrumente inventate pentru calcularea latitudinii şi longitudinii la care se află. Dacă n-ar face aceste calcule s-ar rătăci, ar pluti în neştire, ar fi aruncaţi în voia sorţii de furtuni. Calcularea latitudinii şi longitudinii este esenţială.

Orice marinar adevărat poate determina cu suficientă precizie lati­tudinea după durata zilei sau după înălţarea soarelui sau după anumite stele cunoscute ca repere bune deasupra orizontului. Măsurarea meridianelor de longitudine, prin comparaţie, e condiţio­nată de timp. Ca să afli longitudinea pe mare, trebuie să ştii cât e ceasul pe navă şi cât e ceasul în portul de acasă sau la o altă longitudine cu­noscută – în exact acelaşi moment. Cele două ore îi permit navigatorului să transforme diferenţa orară în distanţă geografică. Din moment ce Pământului îi ia douăzeci şi patru de ore să facă o revoluţie completă de trei sute şaizeci de grade, o oră înseamnă a douăzeci şi patra parte dintr-o rotaţie sau cincisprezece grade. Astfel că fiecare diferenţă de o oră între timpul de pe navă şi punctul de plecare reprezintă un avans de cincisprezece grade longitudine spre est sau spre vest. Fiecare zi pe mare în care navigatorul îşi potriveşte ceasul de pe navă după ora prânzului locală, atunci când Soarele atinge cel mai înalt punct pe cer, apoi consultă ceasul din portul de unde a plecat, fiecare diferenţă de o oră se traduce în alte cincisprezece grade de longitudine.

Aceleaşi cincisprezece grade de longitudine corespund şi distanţei parcurse. La Ecuator, acolo unde e cea mai mare circumferinţă a Pământului, cincisprezece grade se întind pe o mie şase sute de kilome­tri. La nord sau la sud de acea linie, însă, distanţa în kilometri a fiecărui grad scade. Un grad de longitudine este egal cu patru minute peste tot în lume, însă, în termeni de distanţă, un grad se micşorează de la o sută zece kilometri la Ecuator la o nimica toată la Poli.

A şti exact cât este ceasul în două puncte diferite – o cerinţă a lon­gitudinii atât de accesibile astăzi cu orice ceas de mână – era aproape o imposibilitate până la şi inclusiv în epoca pendulelor. La bordul unei nave în mişcare, asemenea ceasuri încetineau sau o luau înainte sau se opreau cu totul. Schimbările normale de temperatură înregistrate pe drumul de la o ţară rece de origine la una din zona tropicală comer­cială subţia sau îngroşa uleiul unui ceas şi făcea ca părţile metalice să se mărească sau să se micşoreze, cu aceleaşi efecte dezastruoase. O mărire sau o scădere a presiunii barometrice sau subtilele variaţii ale gravitaţiei de la o latitudine la alta făceau şi ele ca ceasul să o ia înainte sau să rămână în urmă.

Cunoscuţi astronomi s-au implicat în provocarea longitudinii apelând la universul mecanismelor de ceasornic: Galileo Galilei, Dominique Cassini, Christiaan Huygens, sir Isaac Newton şi Edmond Halley, faimos pentru cometa numită după el, toţi aceştia s-au adresat Lunii şi stelelor pentru ajutor. La Paris, Londra şi Berlin s-au deschis observatoare somptuoase, cu scopul precis de a determina longitudinea cu ajutorul cerului.

Pe parcursul eforturilor de a găsi longitudinea, oamenii de ştiinţă au făcut descoperiri care le-au schimbat perspectiva asupra universului. Printre acestea, se numără determinarea precisă a greutăţii Pământului, distanţa între stele sau viteza luminii.

Ceasornicarul englez John Harrison, un geniu al mecanicii, care a făcut muncă de pionierat în ştiinţa instrumentelor de măsurat timpul precise şi portabile, şi-a dedicat întreaga viaţă acestei provocări. El a reuşit ceea ce Newton se temea că este imposibil: a inventat un ceas care avea să arate ora din portul de plecare în orice colţ al lumii, ca o flacără etern aprinsă.

Fără vreun fel de educaţie sau ucenicie în ceasornicărie, Harrison a construit totuşi o serie de ceasuri aproape neafectate de fricţiune, care nu aveau nevoie de gresare sau de curăţare, făcute din materiale rezistente la oxidare şi ale căror componente mobile rămâneau perfect echilibrate unele cu altele, indiferent cum se mişca sau aluneca lumea în jurul lor. A depăşit pendulul, pentru că a combinat metalele în maşi­năriile lui în aşa fel încât, atunci când o componentă se contracta sau se dilata din cauza schimbărilor de temperatură, alta contracara schimba­rea şi menţinea o constanţă în funcţionarea ceasului.

Cartea de faţă este despre aventura acestui om.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO