Dacă după ani de şcoală şi de speranţe asidue că, opintindu-mă, tocindu-mi fesele pe scaune de bibliotecă, înnegrind tot felul de pagini cu planuri de lecţie, în speranţa – socotită adevăr – că omul e educabil şi că pot face mai buni copiii cărora le predau la şcoală, învăţându-i tot felul de lucruri, interesante, dar şi capabile să dea anvergură gândirii şi sufleţelelor lor, dacă după atâtea eforturi e să ajung la concluzia că prin mine vorbeşte numai huruitul imperceptibil, dar major, al unei colcăieli stihiale, înnebunite să iasă la suprafaţă cu orice preţ, prin orice orificiu, spre a exploda în noi lujere care, inconştient, poartă aceeaşi codare, de a rămâne executanţii docili şi inconştienţi ai respectivei forţe oarbe, eu îmi dau demisia. Îmi dau demisia din poziţia de om, renunţ la toate ifosele apartenenţei la umanitate, socotind vânzoleala asta interminabilă, tot noianul de convenţii culturale, reguli şi legăminte, drept simplu fariseism, căcănărie, spaima de a exprima făţiş şi brutal, aşa cum s-ar cuveni, imperativul de dincolo de mine. Las să se ducă pe apa sâmbetei toată pretinsa ştiinţă, toată pălăvrăgeala umanistă cu idealuri şi aspiraţii şi mai ştiu eu ce; lucruri pe care am pariat, la care am năzuit, până la care m-am căţărat cu greu, pe care mi-am construit, cât am putut, viaţa de până acum. N-am decât să rămân gol de mine însumi, n-am decât să stau ca o hartă întinsă pe pământul gol, cu braţele şi picioarele răşchirate precum omul vitruvian, n-am decât să mă acopăr de plăgile celorlalte regnuri, să devin o pată schimbătoare, ca un cameleon, sau cenuşiu şi rece, precum piatra din apropiere, sau prăjit şi tăbăcit de soare, ca o piele pusă la uscat de un vânător neglijent... Pot fi şi eu un Iov, în pariul ăsta metafizic de tot rahatul, în care sunt expulzat cu forţa unui car de luptă asirian de o imbecilă care vrea să mă facă piatra de paviment pe care calcă ea, perpetuându-se cu inconştienţă...
Îmi dau demisia însă şi din condiţia de bărbat, pe care nu am ales-o, dar în interiorul determinărilor genetice şi fizice ale căreia m-am născut, fiind apoi educat în spiritul masculinităţii de către bărbaţi şi femei, împreună, de parcă ar fi o glorie a învingătorului să fii bărbat, ca şi cum ai intra în for în fruntea legiunilor victorioase în Gallia sau în Britannia, ori printre mereu neliniştitele şi terifiantele triburi germanice.
Adio puşculiţe cu rât de purceluş şi pistolaşe de lemn din copilărie, adio maşinuţe şi mingi de fotbal, oricum vă cam ignoram, interesându-mă mai mult de fotografiile colorate de prin cărţile pentru copii şi oameni mari şi căscând gura mai degrabă la filme şi la televizor. Adio şi primelor ideologii stradale pentru puşti, concursuri de scuipat şi urinat la distanţă, cu boltă, de precizie în trasul cu praştia sau cu arcul cu săgeţi, la ţintă. Ducă-se pe pustii toată această risipă de atenţie şi energie, ţipătul gros al vanităţii de a învinge în întreceri să se ducă tot acolo, am să surp toată piramida asta de falsuri, n-am să mă mai întorc niciodată să mă odihnesc în ea...
Şi fetele, hahaha, fetele... Good bye, capcane vivante, Venus cu sertăraşe şi cu trape, adio făpturi foliculinare, disimulate, paradisiace la vedere şi infernale dincolo de învelişurile voastre botticeliene... Toată mitologia asta culturală europeană cu Don Juan şi Casanova, cu bărbaţi adumbriţi şi puternici, oferind ocrotire şi îmbrăţişări fiinţelor slabe şi primind în schimb dragoste, pasiune, amor licit şi ilicit se poate duce direct la tomberon din punctul meu de vedere... Chiar acum, fără nicio întârziere.
La drept vorbind, nu am fost niciodată un prizonier necondiţionat al simţurilor, nu am alergat, din loc în loc, transpirând ca un cretin, cu erecţii spontane imposibil de stăvilit, în priapism permanentizat sau mai ştiu eu în ce formulă de satir obsedat de nimfe... M-am conformat, poate, unui model libertin desprins indirect din modelele în vogă, fără care orice băiat al generaţiei mele ar fi fost catalogat mai curând ca un „sissi”, un pederast, un fătălău, o muiere în nădragi... Asta da, am făcut-o, naiba ştie cât dintr-un impuls natural – cine s-o măsoare?! – şi cât imitând obiceiul locului şi al celorlalţi bărbaţi, spre a trece „pragurile invizibile” către maturitate... E bine? E rău? Uite că e rău, dar ar fi fost rău şi dacă nu o făceam, rămânând pe margine şi calificându-mă singur, în ochii tuturor, ca handicapat, ins neterminat, avorton supravieţuitor al familiei şi al mediului meu de provenienţă...
Era corect să plătesc pentru asta toată viaţa, crescând un copil pe care cineva mi-l vâra în braţe fără să mă întrebe? Probabil trebuia mai degrabă să duc o viaţă de ascet, eventual chiar îmbrăcând, ca în vechime, rasa unui ordin călugăresc, fie şi abuzându-mi menajera, în caz că aş fi ajuns preot celib sau înalt ierarh, seducând-o cu predici evlavioase şi convingând-o că venerându-mă pe mine, îl venerează pe Dumnezeu?... Era mai bine? Trebuia să accept toate insultele celorlalţi adolescenţi, să accept să mă deteste ca fiind tocilar, ca „puiul mamei”, ca „impotent” sau oricum le-ar fi venit la gură?
Măcar dacă aş fi ştiut clar că e albă sau neagră. Dar nici tata, nici Dinu, şi nici alţii nu mi-au spus niciodată cum stau treburile. Nu mi-au arătat pisica, nu m-au lăsat să întrezăresc ce era la capătul celălalt al funiei... Să ştiu şi eu de la ei, nu pe pielea mea, că se lasă ori cu surprize de tipul ăstora, ori cu izolare, mizantropie şi misoginism... Lasă că, uite, după ce am fost nesăbuit, apuc acuma pe calea opţiunilor radicale de despărţire de umanitate şi masculinitate...
Există oare şi aici o cale de mijloc? E posibil ca, fără să fii hermafrodit, homosexual, asexuat ori cu o sexualitate tulbure şi ambivalentă şi fără ca, pe de altă parte, să devii un monah, un ascet (fie şi laic), un asocial, rămânând în relaţii de cordialitate relativă cu ceilalţi bărbaţi şi celelalte femei, dar excluzând cu totul contactele sexuale, să rămâi integrat sau măcar integrabil în societate? Sunt oare comunităţile umane suficient de inteligente şi înţelegătoare pentru a că, după mii de ani de extremism în relaţiile de parteneriat între oameni, iubirea ar trebui să devină, totuşi, pârghia care urneşte totul, absolut totul între popândăii debusolaţi care suntem? S-ar zice că biserica predică asta de mii de ani, preluând şi transmiţând învăţătura lui Hristos. Dar a priceput oare cineva ceea ce voia să spună Mântuitorul? Eu, oare, pricep acuma, înnebunit cum sunt, ca şoarecele prins într-o capcană fără ieşire? Ce garanţie pot avea că lucrurile stau aşa cum cred acuma? Poate că, bătându-mă cu capul de toate gratiile astea, până la automutilare, mi se întunecă mintea. De unde ştiu eu că tocmai acum cad pe adevăruri? Poate că mi-au cădelniţat şi fornăit în cap prea mult toţi preoţii ăştia dezlănţuiţi în construcţii de biserici şi, implicit, în întemeieri de parohii noi, spre multiplicare a normelor şi salariilor proprii, poate că acum nu fac decât să cad pe clişeele bigote ale naţiei mele dezlănţuite în superstiţii şi practici bizare, în anii din urmă. Ce credit pot să-mi mai acord, după toate greşelile cretine pe care le-am făcut şi continui să le fac?
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
