Mi-o aminteam pe Malibia mai puţin decât pe celelalte. Cred că obosiserăm deja cam toţi să i le mai contabilizăm. Era italiancă, dar numai după mamă. Şi, dacă nu mă înşel, mama ei provenea din familia unuia dintre inginerii veniţi să se stabilească la Bucureşti cu un secol şi ceva în urmă, când demaraseră în capitala Micii Românii marile lucrări de construcţii de sub Carol I. Fata nu era mai frumoasă decât altele, dar avea nişte ochi negri foarte vii şi un nas lunguieţ şi subţire, aşezat în ovalul unei feţe puţin creole, cu nişte buze relativ cărnoase. Îmi părea un amestec interesant de femeie cu o conformaţie mai degrabă de slăbănoagă, dar plantată pe un soclu cu posteriorul bine bombat şi picioarele puţin durdulii. Ieşea, parcă, din tipologia obişnuită a logodnicelor lui Sever, însă de-acum lumea nici nu mai aştepta ceva anume de la el, orice ar fi venit era întâmpinat cu o anume uşurare precaută, care îmbina bucuria că, poate, va acosta şi el definitiv în rada unei relaţii de durată, cu temerea că şi de astă dată s-ar putea să fie un simplu vis frumos al celorlalţi.
L-am întrebat pe Dinu, de la o vreme, dacă el crede că vărul nostru ar putea fi un homosexual refulat, care să nu-şi dea seama ce se petrece cu el. Frate-meu a râs de mine, zicea că fuseseră împreună de atâtea ori pe la chefuri, cu fete, încât era imposibil să nu-şi fi dat seama dacă ceva n-ar fi fost în regulă cu el. Mă gândisem şi eu la una ca asta, dar voiam, instinctiv, confirmări că nu e doar explicaţia pe care mi-o dădeam pentru a nu observa ceea ce alţii, eventual, observă.
– Să ştii că nu numai homosexualitatea te poate ţine departe de femei – mi-a zis el, îmi amintesc cu precizie momentul, era o marţi, o zi de treisprezece, iar el îşi lega între timp şireturile la mocasini, ghitara îi era pregătită pe pat, în husa ei de muşama neagră, se pregătea să meargă la unul dintre prieteni „să studieze”, cum zicea, împreună, piese dintr-un posibil nou repertoriu. Îmi amintesc ziua aia precis fiindcă atunci au apărut în Arad manifestele împotriva lui Ceauşescu prin tramvaie şi la Fabrica de Strunguri, iar lumea aproape că se oprea ca să râdă în gura mare prin preajma afişierelor de cinematograf unde trona anunţul despre filmul Noiembrie, ultimul bal care suna ca un avertisment la adresa dirigenţilor că până aici le-a fost, iar pe mine m-a oprit să mă legitimeze, în drumul dinspre gară către casă, o echipă de haidamaci, muncitori în uniforma gărzilor patriotice, un miliţian şi un tip îmbrăcat tipic în costum bleumarin, cămaşă albă apretată şi cravată roşie, erau foarte curioşi să vadă dacă am şi în buletin părul lung şi mustaţă, cum le purtam pe atunci, dar am scos dovada că eram profesor şi veneam de la Lipova şi m-au lăsat cu regret în pace...
– Hahaha! – am râs eu ca să îl provoc să detalieze. – Şi mai ce? Impotenţa?
– A, păi de astea nici n-are rost să vorbim. Impotenţa, da, dar şi abstinenţa, ca la popii celibi catolici care se respectă, sau lipsa de apetit sexual, sau şocurile afective netratate... Multe alte lucruri... Dar eu mă gândeam la altceva. La visul puterii.
– „Visul puterii”? Dorinţa de a avea putere? Politică?
– Politică, financiară, autoritate, chestii dintr-astea. Sunt mult mai frecvente şi mai periculoase decât crezi.
– Periculoase? Dar de ce? Ce e rău în a avea pâinea şi cuţitul în mână? Care să fie necazul dacă te umpli de bani? Mai bine decât cu râie, nu? – am bravat eu, ca fratele mai mic şi mai nătărău, să văd ce mai zice.
– Eu zic că sunt periculoase fiindcă te deviază de la traseul natural al vieţii umane. Omul e făcut să găsească bucurie imediată şi sinceră în altele: bea, mănâncă, face dragoste, respiră cu drag aerul sărat de la mare sau cel puternic de la munte, se scaldă în râuri şi se zvântă la soare, eu cred că astea ţin de natura omului. Restul lucrurilor nu mai ţin deja de naturaleţea modului lui de a fi...
– Păi după teoria ta, Dinule, noi doi suntem complet nenaturali. Tu faci muzică de dimineaţă până seara, iar eu mă distrez citind pe rupte...
– Stai un pic, să nu confundăm. Eu fac muzică, dorind să aduc bucurie altora. Muzica e naturală, stai într-o zi pe câmp sau în vârful unui deal şi ascultă ce e în jurul tău. Să vezi ce muzică prinde urechea ta...
– Acuma ai să-mi spui de simfonia lui Beethoven unde se aud zgomote din natură? – l-am ironizat un pic.
– Beethoven, Strauss şi alţii au comis asemenea tentative, dar e o întreagă filosofie aici, pe care ar merita să o afli, există trupe de muzicanţi care interpretează fără instrumente muzicale consacrate, agitând o cutie de chibrituri, bătând cu beţigaşe în sticle cu apă şi în trunchiuri de copaci, folosind cântecul păsărilor, tot felul de muzici „concrete”... Nu, eu vorbeam de altceva, m-am referit la ceea ce poate prinde urechea atentă la armonizarea dintre foşnete, troznete, ciripit, alte lucruri care există în preajma noastră dar pe care, în centrul oraşelor, n-ai cum să le mai auzi de atâta tăblărie pe patru roţi...
– Şi ce are cu toate astea chestiunea puterii? De ce ea ar fi mai nocivă decât toate? Nu e şi ea un impuls natural, care vine din nevoia de a face faţă cât mai bine unei situaţii, organizând şi făcând să pună umărul mai mulţi oameni pe care să îi ghidezi?
– La origini, probabil că aşa o fi. Dar nevoia de a te căţăra pe umerii altora, de a-i domina şi seduce, de a-i suci şi învârti cum îţi vine la socoteală, oricât de înşurubată ar fi în noi nu e dintre lucrurile cu care ar trebui să ne mândrim, ci mai degrabă dintre cele de care să ne debarasăm. Ea captivează şi reţine mintea umană ca un virus, aşa că nu te mira că în multe cazuri de oameni politici, de lideri militari, problema iubirii nu se pune; uneori, nici măcar cea a performanţei sexuale. Gândeşte-te numai la Hitler şi la alţii ca el...
Era un punct de vedere. Nu ştiam până atunci că fratele meu a avut răgazul să dezvolte asemenea teorii între concertele cu trupa lui la cluburile din oraş şi repetiţiile sfârşite irevocabil prin delicioase chefuri cu fauna de chibiţi dimprejur. Eram mereu uluit chiar ce diversitate de prieteni adună în jurul lui. Ingineri care nu trăiau decât pentru a merge, zi după zi, la pescuit cu prietenii, asistenţi medicali şi dentişti care mureau după fâşneţe, un securist tânăr, cu ochi luminoşi, care, pasămite, îşi dăduse demisia din serviciul de poliţie secretă, cerându-şi emigrarea în Germania, după nevastă-sa, care era şvăboaică... Şi, desigur, Bingo, Tommy, Hăhă şi Şulfea, băieţii de la tobe, clape, bas şi instrumente de suflat...
Trecuseră nişte ani buni de atunci, dar uite că mai ţineam minte încă toate detaliile discuţiei de pe atunci care, în loc să îmi lămurească definitiv şi clar ce era cu vărul nostru, îmi adusese revelaţia filosofiilor de viaţă ale lui Dinu.
Mai era şi ideea, pe care o pritocisem între timp îndelung, că sexul nu e o chestie în sine, ca la fericitele vieţuitoare neînzestrate cu „mansardă”, ci un instrument pentru anumite tipuri de comerţ, un substitut, un drog, un refugiu, o plagă, un mecanism de dominaţie sau de supunere, un mit, o bagatelă, o funcţie subalternă – ceva ca urinatul şi defecatul –, o valoare în sine, precum trofeele de vânătoare, o incomoditate... Era toate astea, împreună şi rând pe rând, sau era niciuna dintre ele, o absenţă, un vid, un perimetru de linişte în mijlocul taifunului zilnic, o modalitate de aşezare sau ridicare a păcii, un complot.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
