Aurel Vlad este un fenomen. S-a nascut in 1954 la Galati, a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucuresti (1980-1984) si traieste pentru sculptura. Dovada - numarul impresionant de expozitii, nationale si internationale, la care a participat din 1984 si pana astazi. Insa drumul artistului n-a fost deloc usor.
- Vreau sa vorbim despre circuitul lucrarilor de arta in natura, despre faptul ca artistul nu ar trebui sa lucreze numai pentru el, ci si pentru ceilalti si, in definitiv, despre faptul ca lucrarile de arta nu se prea vad, ele invartindu-se intre specialisti, muzeografi, curatori...
- Noi, artistii, ne-am bucura daca ne-am putea vedea lucrarile fie si numai de catre acest public foarte specializat. Adica, personal, m-as bucura sa existe galeristi care sa ma cunoasca foarte bine si care, atunci cand au nevoie de mine (vin cu exemplul personal pentru ca stiu bine cum stau lucrurile), sa stie unde sa ma caute. Dar grav este mai ales faptul ca acest circuit nu exista, dupa cum nu exista circuitul artist-cumparator, care, la randul lui, se face tot prin intermediul galeristului. Nu vreau sa supar pe nimeni: au inceput sa apara si la noi asemenea persoane specializate, dar sunt inca foarte putine si, in consecinta, nu pot acoperi intreaga oferta de arta din tara noastra.
Putinii care exista deja sunt si ei specializati pe tendinte contemporane, pe arta interbelica etc. etc.; or, pentru a acoperi intreg fenomenul plastic romanesc ar fi nevoie de mult mai multi asemenea specialisti. Concluzia e simpla: in Romania, acest circuit nu este inca bine pus la punct, dupa cum nici comanda publica nu e pusa la punct. Cele cateva monumente pe care le subventioneaza fie Ministerul Culturii, fie municipalitatile sunt putine si, de obicei, la subventii ajung doar anumiti colegi de breasla. Bine este totusi ca sunt din breasla. Regretul multora consta insa in aceea ca nu au acces la a face propuneri, fie pentru ca timpii sunt scurti, fie din mai stiu eu ce alte motive. Si atunci se intampla lucrul cu adevarat grav: artistul ajunge sa lucreze pentru el (in definitiv, asta este starea sa naturala), dar nu poate proceda asa la infinit. Sculptura se face cu efort material - nu mai vorbesc despre efortul fizic, despre energia sufleteasca pe care o consumi -, or, daca nu vinzi nimic, nu ai cum sa reinvestesti. Astfel, am vazut in jurul meu multi colegi care, intr-un fel sau altul, s-au ratat pentru ca le-au lipsit parghiile, circuitele de care pomeneam. Nu au avut parte de un galerist care sa-i motiveze cu expozitii, sa-i lanseze in circuitul public, unicul spatiu in care, automat, apar si cumparatorii. Aceasta ar fi situatia ideala! Dar circuitul artist-cumparator nu exista pentru ca nu exista galeristi. Astfel ca artistul ramane un timp cu lucrarile depozitate in atelier si pierde motivatia de a face altele.
- Cum stateau lucrurile inainte de 1989?
- In climatul nostru artistic exista multe deformari, pe care noi, cei din generatia mea, le-am mostenit. Am trait in comunism si am lucrat ca in aceeasi perioada, iar astazi, incepand sa stim mai bine ce se petrece in lume in domeniul artistic, realizam ca multe dintre lucrurile pe care le-am mostenit sunt in defavoarea noastra. In epoca realismului socialist, artistul avea comenzi. Pe vremea aceea, atelierele nu erau gandite ca niste depozite de lucrari, cum e cazul atelierului meu astazi; pe vremea aceea, atelierul era gandit special ca sa adaposteasca patru lucrari mari, care ulterior erau scoase si instalate la locul pentru care fusesera comandate, iar artistul realiza o noua lucrare. Asadar, nu ramaneam cu ele; erau putini cei care faceau lucrari pentru vreo cercetare personala, de amorul artei, cum se spune; comanda sociala prima pe vremea aceea.
- Se mai cumpara astazi arta contemporana la fel ca odinioara sau se face simtita o lipsa de apetit artistic in randul publicului actual?
- Se cumpara si astazi lucrari de arta, dar nu cat am dori noi, artistii.
- Exista vreun dezacord intre ceea ce vrea publicul si ceea ce i se ofera?
- Nu cred acest lucru. Astazi se face simtita o mare deschidere in arta contemporana, exista o multitudine de expresii si atitudini; in consecinta, fiecare se poate duce si cumpara de unde doreste. Dar traim inca un moment de trecere. Oamenilor care au venit din comunism cu toata zestrea de frustrari si neputinte li s-a parut mai important sa investeasca in proprietati, decat in arta contemporana. Au cumparat si cumpara astazi tot cei care o faceau pe timpul lui Ceausescu, dupa cum s-a cumparat si se cumpara aceleasi nume care se cautau si inainte de 1989. Morala: trebuie sa cautam, la randul nostru, sa ne facem cunoscuti.
- Dumneavoastra sunteti deja un nume, o marca as spune, dar poate ar trebui sa luam in discutie situatia tinerilor artisti, aflati la inceput de drum. Sunteti profesor.
- Lucrez cu studentii din 1990 si mi-a facut placere sa-i urmaresc pas cu pas, cu privirea, cu gandul, cu sufletul prin expozitii, iar cand ii intalnesc imi face placere sa-i intreb cum le merge cu lucrul. Observ astfel ca aceia care au crezut in destinul lor artistic au rezistat si au reusit. Nu neaparat pentru ca au vandut lucrari, ci mai ales pentru ca au lucrat si au expus, iar acest lucru i-a ajutat sa-si faca un nume. Unii poate ca au gasit un galerist si au inceput sa vanda. Trebuie spus insa ca este o judecata eronata aceea potrivit careia artistul nu trebuie sa faca altceva decat sa lucreze si sa vanda.
- Asadar, nu se poate trai din arta.
- Si in Romania, si in Occident, sunt foarte putini artistii care traiesc numai din arta lor si care ajung la o anumita recunoastere, la o anumita cota. Toti, mai ales la nivelul incepatorilor, dupa ce absolva institutul, in drumul spre afirmare, presteaza o sumedenie de meserii apropiate sculpturii. Pot fi profesori, pot face decoruri in domeniul filmului sau scenografie in teatru. Uneori am vazut artisti foarte talentati care au deschis un drum lateral, unde au sfarsit prin a se simti bine si au perseverat.
- Nu seamana aceasta cu o cedare?
- Am intalnit eu insumi asemenea cazuri si de fiecare data am vazut in ochii lor regretul ca au parasit sculptura, ca au fost nevoiti sa cedeze, sa o apuce pe alt drum. E nevoie, asadar, de cat mai multi galeristi, oameni care sa fie pregatiti spre a face impresariat artistic.
- In afara cum e?
- Nu se prea traieste din arta. Eforturile pe care le depune un artist strain pe calea spre afirmare sunt foarte mari. Oricum, m-am linistit cand am aflat ca nici acolo nu exista un rai al sculptorului, o insula pustie pe care acesta se izoleaza si unde nu face decat sa se gandeasca la sculptura, in vreme ce cineva ii aduce copacii, ii ascute sculele, iar el nu are altceva de facut decat sa ciopleasca. De fapt, am aflat acest adevar de multa vreme. Ca sa ajung sa pot realiza lucruri cu adevarat mari, a trebuit sa prestez o sumedenie de alte munci; am facut pana si garduri, usi, cruci de marmura, monumente funerare, pe sume care variau in functie de nevoile pe care le aveam.
- Cum suna crezul dvs. artistic? Ati abdicat vreodata de la el?
- Ma consider un om pasionat de ceea ce fac. Imi face bine. Am nevoie de lucrul acesta. Vreau sa spun ca trec peste toate celelalte lucruri din viata pentru a face sculptura. Cand eram mai tanar, pe primul loc se afla sculptura si acolo a ramas pana cand a venit pe lume copilul nostru. Atunci sculptura a trecut pe locul doi...
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
