Aceasta este fraza prin care Emil Cioran îl ruga pe prietenul său Constantin Tacou să renunţe la publicarea numărului din Cahiers de l'Herne care-i era dedicat. O frază pe care - îl suspectează cronicarul de la Libération (18 nov. 2011) - Cioran ar fi rostit-o probabil şi acum, când i s-a publicat în Pléiade integrala operelor scrise în limba franceză.
Pătrunderea în Pléiade, notează acelaşi ziar, reprezintă "recunoaşterea supremă - Panteonul fiind puţin probabil - pentru acest filosof de orgine română, a cărui splendidă stăpânire a limbii franceze, laolaltă cu mizantropia lui, l-au desemnat ca pe unul dintre principalii moştenitori ai moraliştilor din Secolul Luminilor".
Lucrarea (apărută în standurile librăriilor franceze săptămâna trecută), cum spuneam, nu reuneşte decât operele scrise direct în franceză, o limbă "extenuată" care îl făcea să sufere "prin limpezimea sa inumană şi prin refuzul indeterminării", şi în care şi-a aflat adăpost după război, atunci când a preferat să rămână la Paris, decât să se întoarcă într-o Românie comunistă. Fragmentele care urmează, traduse şi adaptate după articolul lui Marc Semo, din ziarul pomenit, dau seamă, într-o manieră elocventă, despre felul cum este astăzi perceput gânditorul roman.
"Cioran-francezul este, cu siguranţă, singurul care a atins universalul; eseurile, reflecţiile şi aforismele acestui scriitor rămas până la moarte apatrid fac parte dintre acelea pe care nu încetezi să le citeşti şi răsciteşti. 
«Operele mor, fragmentele, pentru că n-au trăit, nu au cum să moară» amintea el în Aveux et anathèmes, una dintre ultimele lucrări prezente în culegerea Pléiade. De la Précis de décomposition până la Exercices d'admiration, avem texte despre scriitorii care l-au fascinat, precum Joseph de Maistre, sau care i-au fost prieteni, precum Beckett sau poetul român de origine evereiască Benjamin Fondane. Întâlnim aici, de asemenea, toate obsesiile sale, începând cu sinuciderea (care nu-l împiedica să fie un petrecăreţ şi un ghiduş), insomnia - «e imposibil să iubeşti viaţa când nu poţi să dormi», la vidul unei vieţi create de un rău demiurg şi, mai ales, refuzul fanatismului. «Nu există persoane mai periculoase decât cele care au suferit pentru credinţă: marii persecutori sunt recrutaţi din rândul martirilor cărora nu le-a fost tăiat capul», nota acest fiu de preot care, volum după volum, şi-a ispăşit derapajele fascizante din tinereţe. În anexe figurează primele sale scrieri în franceză, foarte puţin cunoscute, dintre care una referitoare la dor - nostalgia românească, o intensă melancolie, «o lamentaţie îndulcită de resemnare şi de acceptarea destinului».
(…)«Prin Cioran, s-a infiltrat un demon în limba franceză, un vagabond orgolios care refuză pomana şi îşi propune, precum Diogene, serviciile, din poziţia de stăpân, iar nu de sclav», scrie Nicolas Caviallès, responsabilul ediţiei, într-o prefaţă pompoasă şi mai degrabă confuză, care, în mod ciudat, evacuează imensa autoironie a lui Cioran. Şi care evocă doar în câteva rânduri rătăcirile sale de tinereţe, ca şi operele sale româneşti, debordând de un lirism naţionalist. În primul rand Schimbarea la faţă a României, cu tiradele sale de un anti-semitism apocaliptic, amestecat cu fascinaţia pentru acest popor indestructibil de de veşnici rătăcitori. Pasionat de Nietzche şi de Spengler, tânărul Cioran, aidoma unui mare număr de intelectuali români din generaţia sa - printre care Mircea Eliade -, visa la o revoluţie naţională salvatoare şi afişa simpatii pentru legionarii din Garda de Fier, striviţi până la urmă de o dictatură aliată cu Germania nazistă, care îi considera prea violenţi. A-l reduce pe Cioran la acest trecut este absurd. Dar alegerea unui Cioran curăţat şi aseptizat - fie şi doar în «cronologie» -, este cu atât mai aberant cu cât stânjeneşte înţelegerea operei sale. «Izvorul de inspiraţie al unui scriitor este reprezentat de toate lucrurile de care îi e ruşine», îi plăcea lui să amintească.
Pentru a descoperi un Cioran demuzeificat, contextualizat, trebuie să plonjăm în Cioran et ses contemporains. Vedem aici că acest mare singuratic era cufundat în viaţa intelectuală din Saint-Germain des Prés, că dialoga indirect cu Blanchot sau Camus şi că îl uluia pe Gary. Această culegere ne permite să realizăm şi importanţa pe care a avut-o în opera lui o cultură română impregnată de străvechi tradiţii trace, în care oamenii plângeau la naştere şi serbau moartea. «Mi-a trebuit o viaţă întreagă să mă obişnuiesc cu ideea de a fi român, dar timpul m-a întors spre origini şi spre strămoşii pe care atât i-am denigrat, şi pe care acum îi înţeleg şi îi scuz», scrie el în Cahiers, un imens jurnal care nu e jurnal, şi care ar merita un al doilea volum în Pléiade."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
