Karen Joy Fowler este o scriitoare americană care a publicat trei de volume de proză scurtă şi şase romane, cel din urmă fiind cel de faţă, încununat cu Premiul PEN/Faulkner pentru ficţiune în 2013 şi aflat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Man Booker în 2014*).
Eroina, Rosemary Cooke, obişnuia să vorbească tot timpul în copilărie. Vorbea atât de mult, încât părinţii ei îi cereau să înceapă cu mijlocul atunci când voia să povestească ceva. Rosemary s-a obişnuit să facă ce i se spune, iar acum, când îşi începe povestea, în 1966, studentă la o universitate din California fiind, începe tot cu mijlocul. Are 22 de ani, de zece ani nu şi-a mai văzut fratele fugit de acasă şi de şaptesprezece ani nu şi-a mai văzut sora dispărută. Treptat, apar şi celelalte părţi ale poveştii. După primele vreo sută de pagini, afli că sora ei era o femelă cimpanzeu, crescută simultan cu copila, până în momentul în care un fapt grav a determinat familia s-o îndepărteze. Karen Joy Fowler oferă la un moment dat cazuri nenumărate în care cimpanzei faimoşi au fost crescuţi în familii umane, apoi abandonaţi. Foarte puţini dintre aceştia au ajuns la vârste mature, cei mai mulţi se obişnuiseră într-atât cu mediul uman încât n-au rezistat când au fost duşi în sălbăticie, ori la vreun institut în care se organizau experimente.
În romanul lui Karen Joy Fowler, eroina Rosemary îşi caută nu numai fratele mai mare Lowell, ajuns un fel de anarhist eliberator al animalelor captive şi ca atare căutat de poliţia federală pentru acte de violenţă, ci şi „sora” pe care o găseşte, parţial sălbăticită şi de care înţelege că n-o prea mai leagă nimic. Dar n-au dispărut sentimentele de vinovăţie şi de trădare, pentru Fern, femela cimpanzeu îi iubise pe membrii familei, fără rest.
„Dispariţia ei reprezenta multe lucruri – tulburare, nesiguranţă, trădare, un nod gordian de complicaţii interpersonale. Fern ne iubise. Umpluse casa de culoare şi zgomot, de căldură şi energie. Merita să i se simtă lipsa, şi îi simţeam cumplit lipsa. Nimeni din afara casei nu părea să înţeleagă cu adevărat asta.”
„Am citit undeva că nicio pierdere nu se compară cu pierderea unui geamăn, că supravieţuitorii se descriu nu atât ca persoane singure, cât mai degrabă ca rămăşiţa beteagă a ceva care a fost cândva întreg.”
„Îmi lipseau mirosul ei şi umezeala lipicioasă a răsuflării ei pe gâtul meu. Îmi lipseau degetele ei care mă râcâiau prin păr. Stăteam una lângă alta, una peste alta, ne împingeam, ne trăgeam, ne mângâiam şi ne loveam una pe alta de o sută de ori pe zi, iar acum simţeam că pierdeam toate astea. Era o durere, o foame la suprafaţa pielii mele.”
„La cină am adoptat strategia mea obişnuită de a nu spune nimic. Cuvântul rostit transformă cunoaşterea individuală în cunoaştere comună şi nu mai e cale de întoarcere o dată ce ai trecut de acest moment. Să nu spun nimic era mult mai uşor de rectificat şi, în timp, ajunsesem să înţeleg că de obicei era cel mai bun mod de acţiune.”
„Un roman de o complexitate tehnică şi intelectuală extraordinară şi, deopotrivă, extrem de emoţionant.” (Kirkus Reviews)
*) Karen Joy Fowler – Ne-am ieşit cu toţii complet din minţi. Editura Litera. Traducere din limba engleză de Mirella Acsente
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
