Ce l-o fi apucat pe Alexandru Cistelecan, cronicar cu o vechime de peste trei decenii la oficiul de primire a productiei poetice, sa treaca de cativa ani incoace pe critica criticii? Un posibil raspuns se gaseste in Scurta precizare care deschide Diacritice-le*, unde cronicarul si-a strans (doar) o parte a comentariilor consacrate genului "cam din 2000 incoace": "Critica noastra literara - zice autorul - a trecut printr-o mare spaima dupa caderea comunismului. Si nu orice spaima mare, ci chiar marea spaima: spaima de disparitie. Dezertarile erau atat de multe si atat de grave incat se parea ca ea a cazut si disparut odata cu regimul."
Si, intr-adevar, nici macar Cistelecan n-a ramas cu totul imun la "trauma" cu pricina: urmele acesteia persista pana si in volumul de fata, in care criticul da ca iminenta "moartea speciei" sau, daca nu, macar "destinatia sa muzeala".
A fost nevoie - ne anunta tot zisa Precizare - ca "o intreaga generatie de noi critici" sa iasa la rampa pentru a repera onoarea celei de-a zecea muze. Mai mult, pretendentii s-au bulucit intr-o asemenea masura incat - crede Cistelecan - in momentul de fata chiar "nu mai e lipsa". Dar oricum, nu despre generatia glorioasa, care a picat la fix pentru a primi aplauze si confetti, e vorba in Diacritice; ci despre aceia care au dus greul luptei pentru supravietuire, pe vremea cand nu existau nici ratinguri, nici picior de piarist. E vorba, adica, de eroii (25 la numar, dupa Cistelecan) care s-au razboit cu ignoranta si indiferenta natiei.
De altfel, Diacritice nu e doar culegere de foiletoane, ci o adevarata epopee, una populata de personaje cu sange albastru, daca nu chiar de origine divina. Fireste, asta nu inseamna ca, daca toti sunt de familie buna, criticul le da la toti nota 6, cum fac altii (nu spui cine, ca oricum spune Cistelecan in carte). Din contra, ca orice erou civilizator, fiecare din cei 25 ilustreaza (si implicit epuizeaza), in felul lui, o virtute. Astfel, Nicolae Manolescu e "ultima figura" care va putea ilustra "mitul criticii", Dan C. Mihailescu e "ultimul critic ce nu se sfieste sa mizeze deschis pe criteriul gustului", Sanda Cordos e "ultimul critic roman cu inima" und so weiter.
Drept e ca nu intotdeauna cronicile lui Cistelecan lasa impresia unui "amurg al zeilor". Din contra, in apocalipsele sale intra si multa butaforie. Nu chiar atata cata crede Mihai Iovanel, care zice ca autorul Diacritice-lor umbla mereu cu sisul in palma; insa ceva acid tot tasneste din buretele stors. Iar principiul cam asta e: cu cat eroii sunt cocotati pe socluri mai inalte, cu atat ironia ii paleste mai abitir.
In fond, primul lucru care frapeaza in cronicile lui Cistelecan este tocmai ironia: el e - ca tot natul, daca e sa-i dam crezare lui Iorga - un critic "mehenghiu" de felul lui, chit ca e ardelean. Sau poate ca mai ales de-aia: la o adica, literatura romana incepe in Ardeal cu Budai-Deleanu, recte cu un "poemation eroi-comico-satiric". Cum, de altfel, e si cartea lui Cistelecan. E drept ca, in cazul Diacritice-lor, pe langa rezonuri etice si etnice, ironia are si o alta pricina. Una de-a dreptul ontologica, ar zice autorul, de nu s-ar teme de "exageratiune". Astfel incat nu-i deloc intamplator ca singura privinta in care criticul ardelean il contrazice mai vartos pe Manolescu priveste chiar primul punct al decalogului acestuia. Adica ironia. Critica - sustine Cistelecan - nu poate fi decat ironica, de vreme ce incercarea ei de a rationaliza limbajul irational (sau, in orice caz, irationalizabil) al literaturii implica de la sine o "inadecvare asumata si problematizanta". Pana si ironia "stilistica" reprezinta, in fond, doar "o punere in transparenta a ironiei funciare a criticii, a ironiei din temei si din statut". Concluzia? "Critica (literara) e ironie; sau nu e deloc."
Insa tinta principala a ironiei lui Cistelecan vizeaza, fara indoiala, batalia canonica actuala. Si, mai cu seama, statutul optzecismului poetic, in jurul caruia se invart o buna parte a cartilor comentate in Diacritice. In speta, e vorba aici de omologarea ilicita a optzecismului cu "postmodernismul romanesc" - si, implicit, de trimiterea la plimbare a neoexpresionismului. Fireste ca obiectia de ordin teoretic a lui Cistelecan (aceea ca, daca generatia optzeci se identifica pe deplin cu un curent literar - cu postmodernismul, carevasazica -, atunci ce rost mai are sa vorbim in cazul ei de "generatie"?) nu suna rau. Macar in principiu. Caci, in realitate, n-am nicio indoiala ca Al. Cistelecan stie prea bine ca orice generatie nu-i decat un construct conceptual in care specificul il da gruparea dominanta a epocii.
In schimb, vaicarelile ironice cu care criticul intampina Flashback-ul lui Ion Bogdan Lefter ("Marea opozitie, marea nepotrivire la optzecism sa fie ea, iarasi, cea dintre tarani si oraseni? Iar taranii sa refuze sa intre in optzecism - mai ceva ca pe vremea intrarii in colectiva?") nu suna la fel de bine. Caci, daca in leatul 2007 "taranii" neoexpresionisti s-au rasculat impotriva postmodernilor, atunci de ce nu s-ar mai rascula inca o data si "taranii" samanatoristi de la 1907 impotriva modernismului, ca sa strige toti laolalta "Noi vrem canon!"? E drept ca postmodernii din 2007 nu-s chiar modernii din 1907; dupa cum nici "taranii" nu-s aceiasi. Si ca, oricum, nu-i asta argumentul decisiv al lui Cistelecan, care e mult mai convingator atunci cand opune, asa cum face la p. 160, poezia-cu-portanta-ontologica si poezia-de-virtuozitate. Aici ar fi multe de discutat. Insa probabil ca fara prea mare succes. Poate si pentru ca, vorba cuiva, canonul nu se discuta, se face. Iar, din acest punct de vedere, bag seama ca Al. Cistelecan are mari sanse sa castige batalia canonica in care s-a varat. Asta in caz ca n-a castigat-o deja.
a) Alexandru Cistelecan, Diacritice, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007, 272 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
