Semnal: invizibilitate transmisă. O expoziţie de Irina Botea Bucan şi Jon Dean.
Curator: Daria Ghiu.
Radio: actul de a comunica înţelesul la prima ascultare, prin procesul de transmitere a cuvintelor, sunetelor şi tăcerii „în timp”... de la Casa Radio oficială, în curtea comună a apartamentelor individuale.
Semnal: un serviciu public de radiodifuziune transmis în sufrageriile personale... o înregistrare a răspunsului comunităţii... o reconstituire performativă în studioul de teatru radiofonic... o instalaţie negociată din memorii colective (Jon Dean)
„Mă interesează să construiesc portaluri, nu lucrări de artă”, declară Irina Botea Bucan în plin proces de lucru la noua sa expoziţie, gândită şi creată împreună cu Jon Dean. O cabină de înregistrări, o cameră de proiecţii video, o sufragerie, un coridor izolat fonic care duce către toate aceste spaţii. Sunetele învăluie locul. Mărturisirile, istoriile, amintirile, zgomotele imprecise, încercările ratate sonor, fragmente de sunete retezate în aer – toate te fac să te simţi în agora, în spaţiul domestic al casei sau în spaţiul protejat al cochiliei. Te strecori printre sunete şi intri automat în intimitatea acestora. Tu, cu prezenţa ta fizică, dai corp vocilor; tu eşti corpul lor. Fiecare voce fără corp va întâlni vocile reale, ale vizitatorilor, ale vecinilor expoziţiei, vocile grădinii interioare a casei, vocile liceenilor de peste drum. Sunetele se apropie şi se completează, cresc şi devin altceva.
Casa Radio se află în centrul acestui proiect expoziţional. Fără să îşi aleagă un spaţiu central în expoziţie, ea pătrunde acolo inefabil, la fel cum radioul intră în case şi dă libertate imaginaţiei. Teatrul radiofonic care te aşază în mijlocul acţiunii, poveştile pentru copii, vocile pe care le recunoşti din cele mai infime inflexiuni. Povestea unei Case Radio impunătoare, pe alocuri intimidante, şi totuşi capabilă la orice pas să recreeze intimitatea, povestea unei case-han, cu locuitori care vin, se opresc pentru mai mult sau mai puţin timp, ating cu poveştile lor zidurile casei şi apoi pleacă mai departe. O sufragerie cu două fotolii, o veioză cu abajur, un televizor aşezat central şi multe voci care vin din cele patru colţuri ale camerei, ca nişte zeităţi protectoare ale casei. Care e oare rolul televizorului şi ce îşi/îţi spun, în acelaşi timp, vocile?
Dominaţia vizualului, a tehnologiilor spectacolului îşi găseşte un contrapunct: sunetul. Pe undele radio, imaginaţia se mută în casă, la fel gândurile radicale. Radioul e ideologie şi propagandă, dar e şi vindecare, creaţie. E otravă şi antidot. Radioul e locul pentru „parole in libertà” (Marinetti), dar şi mediu al manipulării, al ideologiei politice, aspru criticat de Bertolt Brecht ori Rudolf Arnheim. Radioul, aşa cum recomanda acelaşi Brecht, trebuie să ştie să transmită, dar şi să primească, să asculte, să nu izoleze, ci să construiască o relaţie. Radioul trebuie să ştie să dea voce multiplelor voci. Radioul recreează prezenţa, proximitatea şi imaginaţia. El poate face posibile comunităţile, acele comunităţi ne-reprezentabile, din „La comunità che viene” a lui Agamben.
O expoziţie deschisă continuu către comunicare, o expoziţie despre oameni, despre scene de teatru imaginare, despre bănci de sunete, despre un cocoloş de bandă magnetică pe care dacă o frămânţi în mâini poate părea freamătul unei păduri nesfârşite de toamnă. Cu participarea extraordinară a actriţei Alexandrina Halic şi a regizorului Vasile Manta. (Daria Ghiu)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
