Aflat în timpul transmisiei în direct a ceremoniei religioase de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika (foto), am fost întrebat cui aparţine această personalitate excepţională: a fost ortodox, greco-catolic sau catolic? Răspunsul firesc pe care l-am dat a fost: Fericitul Vladimir Ghika îi aparţine lui Hristos.
Dar moderatoarea la emisiunea căreia participam era îndreptăţită să-mi pună întrebarea. Prinţul Vladimir Ghika se născuse ortodox, se convertise la catolicism – „pentru a deveni un mai bun ortodox”, dupa cum declarase cândva – şi ajunsese să slujească în ambele confesiuni: atât cea greco-catolică, cât şi în cea catolică, în cea mai grea perioadă a dictaturii comuniste…
Ceremonia de beatificare, plină de sens, de bucurii şi de emoţii a avut loc în pavilionul central al Centrului Expoziţional Romexpo. În acelaşi loc în care odinioară au fost aduşi minerii pentru a li se mulţumi pentru dezastrul lăsat prin Bucureşti în iunie 1990. Unii au fost nemulţumiţi că au participat, la loc de cinste, în faţă, tocmai Ion Iliescu, tocmai Adrian Năstase. Eu cred că, fiind prima slujbă religioasă creştină de acest fel din acel loc, a fost un bun prilej de exorcizare, de purificare. Şi, fără îndoială, că artizanii principali ai mineriadelor trebuiau să fie prezenţi. Cine ştie, poate bunul Vladimir Ghika le va mai deschide inimile şi mintea…
Pe de altă parte, am fost martorul unor mici înţepături între reprezentanţi ai celor trei confesiuni creştine în aceste zile – mă refer la catolici, greco-catolici şi ortodocşi. În general, a fost o atmosferă de bucurie spirituală, aşa cum era de aşteptat, însă activiştii nu se potolesc nicicând. Fie pe Facebook, pe blog-uri, pe site-uri, în direct, pe televiziuni, activiştii creştini au încercat să folosească prilejul beatificării unuia dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-a avut acest popor – prinţul Ghika fiind urmaşul unei familii care a dat Ţărilor Române 10 domnitori –, pentru a-şi reafirma frustrarile, prejudecăţile, prostia. Nu au lipsit replicile şi contra-replicile.
Să nu ne ascundem după deget, toate cele trei confesiuni profită uneori de asemenea evenimente pentru a-şi promova imaginea proprie şi partea sa de adevăr la care aderă în mod particular Biserica respectivă.
…În realitate, una din marile greşeli strategice pe care le-au făcut şi continuă să le facă cele trei confesiuni creştine importante din România este tocmai aceea că se străduie din răsputeri să utilizeze politicul pentru o mai bună profilare ori pentru a-şi crea avantaje în raport cu celelalte confesiuni pe care le consideră adesea (să nu ne amăgim gratuit) adversare sau măcar concurente. Desigur, intervin aici nenumărate nuanţe: în funcţie de cultura şi de maturitatea spirituală a fiecărui actant. Dar la nivel de instituţie – fie aceasta şi divino-umană, cum pretinde că este Biserica, indiferent de confesiune, fără a se purta decât rareori în consecinţă – greşeala aceasta este: înfrăţirea cu politicul. Şi durează, redundant, de multe-multe secole.
Vorbim, în fond, despre o boală care provine încă de la începuturile creştinismului. Raporturile cu puterea politică au adus sau nu beneficii unei anume Biserici, într-un anumit timp & spaţiu. Nu altfel se petrec lucrurile şi cu islamul (mai tânăr cu şase secole decât creştinismul, aşadar şi mai vulnerabil din această perspectivă), ori cu alte religii.
Cu secole în urmă, înainte de intrarea în modernitate, lumea funcţiona altfel. Astăzi însă, măcar dintr-un minim fair-play faţă de celelalte confesiuni-surori, catolicii, greco-catolicii şi ortodocşii, ori protestanţii ar trebui să nu mai facă această imensă greşeală strategică. Mai ales atunci când la putere sunt regimuri dictatoriale...
Este binecunoscut, greco-catolicii au fost o creaţie de ordin politic, fapt petrecut acum peste două secole, şi un răspuns al populaţiei româneşti din Transilvania, aflată sub ocupaţie, în speranţa recâştigării unor drepturi fundamentale. Ulterior ortodocşii au găsit de cuviinţă să recupereze terenul pierdut aliindu-se cu regimul comunist. Chiar dacă nimeni nu a fost vinovat dintre liderii Bisericii Ortodoxe că autorităţile comuniste i-au perceput pe catolici şi pe greco-catolici cu un plus de ostilitate, dat fiind rolul conducător al Vaticanului pentru aceste două Biserici. Căci regimul comunist a fost un regim ostil credinţei creştine, în general, şi nu doar unei Biserici sau unei religii anume. Toate Bisericile au avut de pierdut, toate confesiunile au avut nenumăraţi martiri în regimul dictatorial comunist.
Cu atât mai mult s-au dovedit inutile nesfârşitele şicane pe care şi le-au creat în Ardeal după 1989 ortodocşii şi greco-catolicii. Fără discursul identitar, ca şi în cazul credincioşilor de stil vechi, ca şi în cazul altor culte – creştinii greco-catolici simt că pierd teren în faţa ortodocşilor (cu nimic mai puţin agresivi). Excepţiile au fost rare şi cu atât mai mult exemplare: mă refer, bineînţeles, la gestul înţelept al ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care a retrocedat fără prea multe discuţii către greco-catolici vechile aşezăminte de cult care le-au aparţinut. De cealaltă parte, în sate de câteva sute de persoane, ortodocşi, care nu aveau decât un singur lăcaş de cult după 1989, veneau 10-15 credincioşi greco-catolici cu pretenţia de a li se restitui biserica, uitând că această clădire aparţine comunităţii pe banii căreia a şi fost ridicată...
Întreg acest joc nu face decât să ne îndepărteze de la adevăratele urgenţe – COMUNE – ale celor trei confesiuni. Eventual ne fac să uităm duşmanii comuni care sunt tendinţa continuă de laicizare, tarele lumii în care trăim, pierderea identităţii culturale şi naţionale etc. etc. Iată de ce Bisericile Creştine au nevoie de o schimbare de paradigmă: lupta fraticidă este absolut ridicolă. Iar a te alia cu puterea politică, împotriva altei Biserici creştine devine de aici înainte perdant.
De aceea consider că sărbătoarea beatificării prinţului Vladimir Ghika a fost una comună – elegant ar fi fost ca Biserica Ortodoxă Română (BOR) să fi fost reprezentată la nivelul cel mai înalt, iar nu doar printr-un episcop-vicar patriarhal. Aşteptăm replica BOR care are sfinţi şi martiri din belşug, care au pătimit în vremea comunistă. Dar pentru aceasta BOR va trebui să aibă maturitatea de a ieşi la rândul ei de sub cizma politicului – indiferent care sunt forţele (interne sau externe) care s-ar opune unor canonizări absolut fireşti.
O ţară şi un popor sunt bogate, înainte de orice, prin sfinţii şi martirii pe care-i are. A le acorda cinstea cuvenită înseamnă, între altele, încă o dovadă că-i merităm.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
