La 12 noiembrie, Mircea Nedelciu ar fi implinit 50 de ani. A murit inainte de a implini 49, inmormantat fiind la Bellu, de ziua Frantei, o Franta care-i refuzase scriitorului viza pentru a merge la un control medical.
Era o ultima fina ironie a acestui prozator care intelesese din miscarile studentesti din 68, din cautarile literaturii si ale scolii sociologice franceze mai mult decat pricepusera chiar francezii.
Coincidentele stranii nu se opresc insa aici. Pentru ca, in preajma mortii, si lucrurile par ca o iau razna.
Cu totii suntem nepregatiti in fata mortii celor apropiati, a prietenilor, a oamenilor pe care-i stiam de atata vreme incat ei faceau parte din chiar peisajul vietii noastre.
Cu Mircea ma stiam din anul 1970 o gramada de ani! , de la prima mea descindere la cenaclul Junimea.
Era formula noua, cea care, sub indrumarea profesorului Crohmalniceanu, avea sa trimita in lumea literara, sub ceea ce azi se cheama optzecism, o pleiada de scriitori fara de care peisajul literaturii romane contemporane nu se poate imagina:
Nedelciu, Craciun, Ene, Flora, Iova, Lacusta, urmati, cronologic, de Cartarescu, Cosovei, Iaru, Stratan, Musina, C.M. Savu, Denisa Comanescu, Bogdan Lefter si inca multi altii.
Drumurile noastre literare au fost cam aceleasi, inclusiv debutul in acelasi an, la aceeasi editura, cu acelasi redactor de carte. Am fost adesea comentati impreuna, am fost asezati de catre unii pe baricade diferite, dar nu s-a mai creat inca un caz in literatura romana - Nedelciu sau Stan? , gratie vocatiei de prieten pe care o avea Mircea.
In ultimii ani ai vietii lui, ne-am vazut destul de rar. Mi-era destul de greu sa-l vad suferind pe el care, de cand il stiam, avea o jovialitate molipsitoare, o discretie sufleteasca teribila, mascata adesea sub forma umorului tandru.
Vorbeam insa la telefon. Se ocupa de acel program de monitorizare a aparitiilor editoriale si de ierarhizare a lor prin sondaje, astfel incat, dupa ce aflam plicul in cutia postala, urma telefonul: Ai primit, batrane?.
Abia dupa ce-l intrebam ce mai face imi dadeam seama cat de grava e intrebarea pentru el: N-as spune ca nu e loc de mai bine. Eram intr-o perioada tulbure ceea ce pentru mine e un soi de tautologie, exceptiile existentei mele fiind momentele de liniste care-mi interzicea scrisul.
Nu pot sa scriu, batrane, m-am plans la un moment dat. Mi-a raspuns cu un aparent paradox, dar care continea o rezolvare profunda, grava: Scrie despre cum nu poti sa scrii.
Intelesurile profunde ne scapa adesea. Ne trebuie o intamplare, o revelatie pentru a pricepe sensurile.
Dupa disparitia lui, multi au fost cei care au scris despre el, mai degraba agatandu-si la butoniera numelor lor floarea naturala a talentului lui Mircea.
Desi avea putini prieteni, avea, in schimb, datorita firii lui, o multime de cunostinte. Prietenii nu si-au clamat nici durerea, nici prietenia cu el, ocazionalii s-au grabit sa evoce tot felul de intamplari cu Mircea Nedelciu, din care cel mai adesea rezulta cat de important este el, X., de indata ce in cutare imprejurare i-a spus sau l-a sfatuit pe prozator.
Poate si din aceasta pricina, multa vreme am refuzat sa scriu despre Mircea.
La un moment dat, am cedat insistentelor lui Viorel Sampetrean, scriind un text despre de ce nu scriu despre Nedelciu, iritat insa si de minimalizarea continuta intr-un articol al unui critic (academician!), ce vorbea despre tanarul scriitor, care promitea foarte mult.
Am scris articolul direct la computer, aproape in contra vointei mele, dar l-am scris. Ma pregateam sa scot materialul pe o discheta pentru a merge sa-l predau cand a sunat telefonul.
Am salvat inca o data textul, din obisnuinta de a pune punct unui lucru incheiat. L-am linistit pe Viorel care era ingrijorat de intarzierea mea, mai ales ca pastrase loc in pagina si era la inchiderea editiei.
Cand am revenit in fata computerului, am vazut, cu stupoare, ca textul disparuse.
Nu mai era, pur si simplu! Ecranul alb m-a facut sa cred ca incurcasem comenzile si-l trimisesem undeva, in vreun fisier. L-am cautat intai cu multa rabdare, apoi din ce in ce mai impacientat.
Mai intai pentru ca vremea trecea si nu aveam cum sa mai ajung cu articolul la timp.
Am lucrat atatia ani in presa, incat am dimensiunile neseriozitatii unui colaborator si proportiile incurcaturilor generate de acestea. Apoi, pentru ca mi-era imposibil sa inteleg ce s-a intamplat. Textul nu era absolut nicaieri. Nici macar ca titlu, iar in hard nu se pastrase nici macar faptul ca de la ora x la ora y am scris ceva.
Dupa incercari repetate, in fisiere mi-a aparut unul nou, denumit pierdut. Nu numisem niciodata vreun text in felul acesta. Deschizandu-l, m-a intampinat inca o data acel an de care de data aceasta a inceput sa-mi fie teama.
Aveam strania senzatie ca un obiect s-a animat si se joaca cu mine, imi rade in nas, ori ma atentioneaza asupra unui fapt terifiant.
Am auzit multe explicatii tehnice, insa si cei mai tari specialisti in computere au ridicat neputinciosi din umeri cand a fost vorba de o intelegere logica a celor petrecute.
ai acum, in computer exista un fisier intitulat pierdut. Nu vreau sa-l sterg si nici nu vreau sa rescriu textul despre Mircea Nedelciu.
O senzatie stranie, de apropiere de Mircea, ma incearca ori de cate ori dau peste pierdut.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
